Scris pe trup, de Jeanette Winterson, e un roman al salvării sufletului prin iubirea care spulberă până și cel mai aprig cinism sau scepticism, dezvăluind niște adevăruri simple, fundamentale, inexistente însă în lipsa ei. Cartea e o meditație pe alocuri poetică și cu substrat filosofic asupra sensului iubirii și asupra adevărurilor ascunse în căptușeala senzualității. Amestec de frumusețe și de durere, de speranță și teamă, lipsită de patetisme ieftine, povestea explorează esența iubirii dincolo de prejudecăți, una dintre ideile cu valoare de laitmotiv fiind aceea a răului provocat de clișee.

Jeanette Winterson își suprinde cititorul alegând un personaj narator ce nu are nume, nici vârstă, nici sex. O ființă ce scapă oricăror etichete de gen, amintind de celebrul Orlando al Virginiei Woolf, altă ființă „anapoda”. E o ființă umană – și asta e de ajuns. Aflăm doar că o bună parte din viață a avut numeroase relații și cu femei, și cu bărbați. Majoritatea de cel mult șase luni, cea mai lungă măsurând trei ani. Tiparele în care trăise dispar când o întâlnește pe Louise, femeie căsătorită și, avea să afle mai târziu, bolnavă de leucemie. Cu toate împotrivirile inițiale, va recunoaște iubirea de care – pentru a-și salva sufletul ce începuse să-i mucegăiască în compromisurile implicate de celelalte relații – se agață precum un alpinist de o coardă, căci abia acum trăiește o inedită senzație de mulțumire ce îi transformă întregul trecut în scrum: „dragostea mea pentru tine face din orice alta viață o minciună”.

E o poveste ce privește în adâncul iubirii măsurând-o prin tristețea și disperarea perspectivei de a o pierde, prin riscurile pe care ești dispus să ți le asumi, prin prețul care merită plătit, prin recunoașterea bucuriei, prin capacitatea de a face față tentației: „Dragostea nu e ceva ce poți negocia. Iubirea e singurul lucru mai puternic decât dorința și unicul motiv logic pentru care poți rezista tentației […] E ușor să înșeli. Infidelitatea nu e un motiv de laudă. La început, nu te costă nimic să iei din încrederea pe care cineva și-a pus-o în tine. Scapi neprins, mai iei puțin și-ncă puțin, până când nu mai ai din ce lua… Straniu, mâinile ar trebui să-ți fie pline, având în vedere cât ai luat, însă, atunci când le deschizi, în ele nu se află nimic”.

Dar iubirea se recunoaște mai ales prin felul în care trupul celuilalt devine teritoriul preferat, prin sentimentul de a fi acasă simțind, milimetru cu milimetru, carnea celuilalt sau respirația propriului corp sub atingerea dorită: „Trupul meu are imprimat peste tot desenul mâinii tale. Pielea ta e și a mea. M-ai descifrat și acum sunt ușor de citit. Mesajul este unul foarte simplu: dragostea mea pentru tine”; „Am străbătut întreaga distanță a trupului tău, dintr-o parte în cealală a coastei tale de fildeș. Cunosc pădurile unde mă pot odihni și unde pot găsi hrană. Te-am cartografiat cu ochiul meu gol și te-am pus bine la păstrare, la adăpost. Milionele de celule ce-ți alcătuiesc țesuturile îmi sunt parcelate pe retină. Dacă zbor noaptea, știu exact unde mă aflu. Trupul tău e pista mea de aterizare”.

Ideea salvării prin iubire, chiar și dincolo de moartea ce pare iminentă (așa cum se întâmpla și în Laur al lui Evgheni Vodolazkin, în Scrisorarul lui Șișkin sau în Muzeul inocenței al lui Pamuk), reapare în punctele cheie ale romanului, de cele mai multe ori în relație cu senzația de a fi „acasă” lângă trupul celuilalt: „Salvează-mă. Ridică-mă lângă tine, lasă-mă să mă țin de tine, să-mi pun brațele în jurul mijlocului tău, să-ți ating spinarea cu capul meu. Mirosul tău mă liniștește și mă adoarme. […] nimic din tine nu-mi trezește dezgustul; nici sudoarea, nici mizeria, nici boala, nici semnele ei fără pic de poezie. Pune-ți piciorul în poala mea și îți voi tăia unghiile și-ți voi destinde încordarea unei zile lungi”.

Scris pe trup e romanul unei ființe umane care, vrând-nevrând, lasă în spate cinismul și compromisul relațiilor întâmplătore, când (re)cunoaște senzația de mulțumire și frumusețea inepuizabilă a senzualității (măsură a intensității sentimentelor) pe care o implică dragostea.

„Nu crezi că e ciudat că viața, despre care se spune că e atât de bogată și de plină, o călătorie exotică plină de aventură, se poate reduce la o lume de mărimea unei monede? Pe față cap, pe verso o poveste. Cineva pe care l-ai iubit și ce s-a întâmplat. Asta-i tot ce rămâne când cauți în buzunar. Lucrul cel mai important e chipul unei alte persoane. Ce altceva ai gravat pe mâini în afară de ea?”.

Jeanette Winterson, Scris pe trup, traducere și note de Vali Florescu, Humanitas Fiction, 2017.

Cumpără Scris pe trup din librăria online Cărturești!

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *