Să pui întrebări şi să îndrepţi atenţia asupra incongruenţelor de care mustesc textele sacre nu prea sunt demersuri compatibile cu un bun credincios. Dar ce noroc că un scriitor nu trebuie să respecte astfel de norme! După bunul său plac, poate să ia orice personaj din Biblie şi să-l pună în toate contextele posibile. Am descoperit cu bucurie că ultimul roman al lui Saramago, Cain, chiar asta face: se joacă, ireverenţios, cu personaje bine-cunoscute din Biblie şi demontează toate convenţiile, deschizând calea pentru numeroase întrebări referitoare la raportul omului cu divinitatea, așa cum a făcut cu foarte controversata Evanghelia după Isus Christos.

Un Cain neînţeles şi nedreptăţit şi un Dumnezeu tiranic şi capricios, constant supus greşelilor – exact aşa îmi imaginam raportul dintre cei doi. Numai că la Saramago, Cain, cel împins la crimă din cauza unei divinităţi batjocoritoare, reuşeşte (într-un stil neaşteptat de asemănător cu Ivan Turbincă al nostru) să facă un pact nu cu Diavolul, ci cu Dumnezeu: recunoscând că a greşit, Dumnezeu îi face lui Cain un semn în frunte, pentru a fi protejat de orice atac, şi îl lasă să cutreiere liber. Atât de liber, încât se plimbă pe unde vrea, inclusiv prin câteva dintre cele mai cunoscute poveşti: în episodul cu Iov, cu Abraham cel căruia i s-a cerut să-şi sacrifice unicul fiu, cel cu Lilith (al cărei amant preferat devine) şi, bineînţeles, în episodul cu arca lui Noe.

Cain este o carte parcă ţesută din comic: fiecare rând şi fiecare pagină clocotesc de un umor dublat de cea mai fină ironie, este o desfătare să vezi cu câtă plăcere s-a jucat cu „lucruri sfinte” – o carte scrisă parcă special pentru a-i scoate din sărite pe habotnici. Este o ironie mai dureroasă decât orice contestare făţişă şi mai agasantă decât o simplă răbufnire, căci peste tot apar problematizări şi argumentări.

Este, în acelaşi timp, un roman filozofic, invitând la o simplă analiză, care ar aduce o nouă lumină asupra unor puncte comune livrate de Biblie: de pildă, atât de mult promovata bunătate a lui Dumnezeu. Dar, dacă analizăm simplu, fără să ne aventurăm în digresiuni menite să îndepărteze de la adevăr, măcar două momente clasice din Biblie – cele cu Abraham şi Iov –, vedem că bunătatea acestea e cel puţin îndoielnică. Iar perspectiva prin care prezintă Saramago evenimentele înlătură orice posibilitate ca acţiunile lui Dumnezeu să fi avut vreun sens. Întotdeauna, Saramago păstrează o notă de uimire nu atât faţă de poruncile demne de un dictator ale lui Dumnezeu, cât faţă de supunerea oamenilor:

Cititorul a văzut bine, domnul i-a poruncit lui avraam să-i sacrifice propriul fiu, a făcut-o cu desăvârşită naturaleţe, aşa cum ceri un pahar cu apă atunci când îţi este sete, ceea ce înseamnă că era un obicei, şi încă unul înrădăcinat. Ar fi fost logic, natural, pur şi simplu uman, ca avraam să-l fi trimis pe domnul undeva, dar n-a făcut-o”.

Întreg episodul alunecă înspre o ironizare pantagruelică: Cain opreşte mâna „tatălui denaturat” la timp, chiar înainte ca Abraham, orbit de dorinţa de a-şi asculta sub orice chip dumnezeul, să-şi omoare fiul. Îngerul apare şi el o clipă mai târziu, întârziind din pricina unei… probleme tehnice:

În timp ce veneam încoace, m-am trezit cu o problemă mecanică la aripa dreaptă, nu se sincroniza cu cea stângă”.

Ca în dialogurile platonice, discuţiile lui Cain cu diferite personaje urmăresc să demonstreze o idee, în principiu aceeaşi: ipocrizia şi răutatea creatorului sunt mai cumplite decât orice slăbiciune umană, marele său defect este, mai presus decât orice, invidia, iar egoismul îi întrece chiar şi inteligenţa:

În loc să fie mândru de fiii pe care îi are, preferă pizma, e clar că domnul nu suportă să vadă pe nimeni fericit”.

O situaţie perfect explicabilă, atâta vreme cât „istoria oamenilor e istoria neînţelegerilor lor cu Dumnezeu, nici el nu ne înţelege pe noi, nici noi nu îl înţelegem pe el”.

Saramago nu are nici un fel de sfială în a spune lucrurilor pe nume, în a comenta evenimentele biblice cu acea logică minimală cu care oricine ar trebui să se apropie de „textele sacre”. De pildă, episodul cu Sodoma şi Gomora este, clar, una dintre cele mai reprobabile acţiuni prezentate în Biblie. În primul rând, pedeapsa aplicată Sarei, un pur capriciu sau o simplă răzbunare:

Nici până în ziua de azi nu a înţeles nimeni de ce a fost astfel pedepsită, când e atât de natural să vrei să ştii ce se întâmplă pe la spatele tău. Se poate ca domnul să fi vrut să pedepsească curiozitatea ca şi cum ar fi fost vorba de vreun păcat mortal, dar nici asta n-ar atârna prea mult în favoarea inteligenţei sale”.

Apoi, distrugerea în masă a acestor oraşe se califică drept un masacru, şi în nici un caz un act de purificare, atâta vreme nici măcar copiii nu au fost cruţaţi.

Copiii, zise Cain, copiii aceia erau nevinovaţi, Dumnezeule murmură avraam şi vocea lui sună ca un geamăt, Da, o fi dumnezeul tău, dar n-a fost şi al lor.”

Episodul cu Iov duce la cele mai aspre consideraţii din această carte, intrigat de faptul că Iov este o simplă jucărie în crudul pariu al lui Dumnezeu cu Satana:

M-am săturat de poezia asta cu căile domnului nebănuite, domnul ar trebui să fie transparent şi limpede precum cristalul […] Un singur copil din cei care au murit făcuţi scrum în sodoma ar fi de ajuns să-l condamne fără drept de apel, dar dreptatea, pentru dumneze, e un cuvânt fără rost”.

Lovitura de graţie acestui dumnezeu crud şi capricios i-o dă tot Cain, care îi subminează planul de a începe o nouă umanitate: urcă pe arca lui Noe şi îi ucide, pe rând, pe toţi cei care trebuiau să fie, din nou, primii oameni.

Cain, ca un fel de testament al autorului, este o carte ce ridică numeroase întrebări şi, cel mai important, invită la o revenire critică asupra unor puncte ce ne sunt livrate în alb şi negru, fără drept de apel. Sper ca o voce precum cea a lui Saramago să fie întâmpinată cu deschiderea pe care o merită.

José Saramago, Cain, traducere din limba portugheză de Simina Popa, Editura Polirom, 2012

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


2 comentarii
  1. Avatardeidra

    Saramago este unul dintre scriitorii mei preferati, i-am citit toate cartile aparute la noi si, ca orice saramagoista care se respecta (:p), nu pot sa nu protestez pentru faptul ca a fost trecut sub tacere tocmai stilul, frazele inconfundabile, interminabile, care inchid in ele voci, perspective, sentimente, timpuri, paranteze, ironii si suspine.

    Reply
    1. Avataralexandra

      …care fac orice cititor de Saramago mândru că termină o carte a lui, și puțin nostalgic. Care au evoluat în timp și sunt o altă artă de la ”Evanghelie” la ”Cain”, de la ”Anul morții lui Ricardo Reis” la ”Omul duplicat”. Da, Deidra, frazele lui Saramago sunt inconfundabile și (poate) inefabile.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *