Daniela Luca a revenit la finalul anului 2017 cu un nou volum de poezie, „Intermezzo”, colecția „Avanpost”, Editura Paralela 45. Pe coperta a patra a volumului, Cosmin Perța scrie: „Intermezzo este un volum de poezie simfonică, în trei părți, în care vocile memoriei, ale experienței, ale percepției afective și poetice a lumii înconjurătoare se suprapun, se completează, se contrapun, uneori, pentru a contribui la o armonie și la o viziune poetică unică”. Pentru cei care nu au fost la lansările de la Târgul de carte Gaudeamus sau din Londophone, sau pentru cei care nu au citit încă „Intermezzo”, acest interviu poate fi un punct de pornire pentru descoperirea micro-spațiilor interioare de care nu scapă nimeni.

Ai putea să scrii dintr-un loc care nu există?

Într-un anume sens, scriitura, ca orice creație, ca și orice formare de reprezentări mentale (de cuvânt, de lucru, de afect sau situație specifică) se naște și se desfășoară din non-existent/dintr-o non-existență pentru a exista și din inform pentru a căpăta formă, de aceea aș putea spune da. Din altă perspectivă, aș spune parțial da: un loc care nu există, o utopie, un ubicuu, chiar dacă nu există într-un real obiectiv, extern, este totuși un „loc” în care ne putem afla temporar pentru a ne imagina, a crea legături interioare, a scrie sau a picta etc.

Cum ar fi să trăim cu toții într-o lume în care cărțile „sunt doar o piele bună de mângâiat”?

Fiind extras versul dintr-un anume poem, acela fiind referențialul și contextul care îi dă și sens, voi răspunde ca și în strofa din poem („biblioteca secretă s-a închis”), altfel s-ar crea confuzii și non-sensuri și acesta chiar nu e de dorit pentru cititorii mei sau ai altcuiva: „eu nu am stat la masa voastră, am plecat/ înainte să văd cum se desfășoară teatrul absurd/ scenografia asta bine scrisă/ pentru o altfel de viață/ pentru o lume în care cărțile/ sunt doar o piele bună de mângâiat/ de orice mâini”. Prin urmare, pentru mine, o astfel de lume ar fi ca un teatru absurd, chiar grotesc. În culisele acestui poem (în pofida tonalității ușor cinice, sarcastice), pe când îl scriam se derula însă un film, pe care l-am văzut cred că de cinci ori de-a lungul a câtorva ani (de altfel, majoritatea poemelor pornesc de la o scenă la care am fost martoră, fie din viața reală, fie dintr-un film, o piesă de teatru, o scenă stradală, un dans, o operă sau un concert etc.): „The pillow book”. Nu aș dori să dezvălui aici mai mult, nu agreez deloc explicitarea poemelor, sunt sigură că mulți cititori și pasionați de filme/cărți deja l-au văzut și au deja create sensuri care se întâlnesc tangențial și în ce am scris mai sus.

Cum reacționează un corp „intermezzo” în fața altuia care începe să-l uite?

Răspunsul desigur că nu poate fi nici științific, nici realist, nici generalizat, nici ca la un seminar sau curs. De aceea voi răspunde tot în matca poetică, în tușa a ceea ce este semnificat și semnificant în mine atunci când scriu: memoria corpului sau amnezia lui sau capacitatea sa de a (nu) uita atunci când celălalt corp îl uită/șterge din memoriile sale, prin a se crea un interludiu, un entreact, o întrerupere a trăirilor, a experiențelor amprentate în fiecare fibră a ființei – cred că este unul dintre cele mai dificile procese interioare pe care nici sublimarea, creația, capacitatea creatoare nu îl poate desăvârși până la capăt.

„am înțeles că inima/ este doar o poezie plagiată” scrii într-un poem.

„am înțeles că inima/ este doar o poezie plagiată” este corp dintr-un poem care se originează într-o scenă anume, dintr-un loc anume, de aceea iar voi reda strofa (măcar strofa, deși ar trebui întreg poemul – „merde, la vie est belle, merde” – fiindcă iar ar fi trunchiat sensul sau ar deruta, cu atât mai mult cu cât acel poem este de fapt un caleidoscop de scene exterioare-interioare, din timpi diferiți, care interferează. Iată strofa: „aş fi vrut să îmi pun palmele la gură/ înainte de a striga/ să bocesc în mintea mea ca după floarea de colț/ strivită la piatra craiului/ atunci am înțeles că inima/ este doar o poezie plagiată”. Și tot cu riscul explicitării, voi mărturisi doar că sunt inimi care neputând trăi anumite afecte le „împrumută” din alte inimi, iar această imitație aproape perfectă, acest ca și cum, aceste tonalități false lasă impresia de autentic, până când vine un moment (o floare de colț strivită – e doar un construct imaginar, ar putea fi orice gest) când falsitatea („plagiatul”) devine izbitoare și atunci iluziile, autoiluzionările chiar, se spulberă. Aș putea spune că acel poem e un fel de pledoarie pentru autentic și adevăr, dar nu tenta etică este aici cuprinsă, ci tot cea estetică.

Când suntem capabili să întrerupem la timp totul, mai ales la nivel de limbaj poetic?

Aici, în poem, „totul” este de fapt un ceva anume, nu este vorba de atotcuprindere, ci de tot ceea ce se petrece (închipuire, imaginar, fantasmatic, fabulator în spațiul poetic) la un moment dat pe o anume scenă a poemului pentru a trimite pe o altă scenă – de fapt, este tot un „intermezzo”, tehnic de astă dată, anulat și el pentru a reveni asupra sensului inițial. Și voi reda și acum fragmentul de poem („pe aici nu se mai coboară”) din care a fost extras versul: „treptele pe care cobori par că se înfășoară/ îți leagă gleznele/ strâng mijlocul/
sufocă/ știi că poți întrerupe la timp totul/ dar voluptatea din sfârșit/ este prea intensă/ e ca soarele înainte de eclipsă/ te face să îți dorești/ să fi orbit”.

Ai încerca să găsești un final pentru fantasme? Care sunt efectele lor benefice?

Nu, și dacă aș/am încerca, nu ar fi posibil, în primul rând că fantasmele inconștiente, arhaice, originare, o bună parte moștenite inter-, transgenerational, cultural etc., nu pot fi accesate decât prin variațiuni ale lor, forme relativ conștientizabile, iar matca lor este cea în care psyche își păstrează viul, rezervorul fantasmatic, gândurile de vis, reveriile, fanteziile și capacitatea de a le prelucra sunt esențiale și pentru viața „obșnuită” și pentru creație, și pentru ajustarea lumii interioare la realitatea exterioară percepută.

Ce este acest mare „intermezzo” prin care ne porți?

Eu l-am numit mic, de fiece dată. Mic în sens de micro-spațiu interior, care și-a creat loc și viață oriunde eram și îmi întrerupea acțiunea respectivă și mă așterneam să scriu un poem – fie că eram acasă, fie că mă trezeam din somn, fie că eram pe cheiul unui râu sau pe malul unei mări, cum am mai spus, la un cinema, sau teatru, în mijlocul orașului, singură sau cu cineva anume. Era acel moment unic, aparte, care „oprea” temporar filmul în desfășurarea lui și apăreau versurile, poemele. Acest „Intermezzo” nu este decât o „peliculă”, care redevelopează lumile, așa cum s-a întâmplat să fie văzute, trăite, închipuite, fantasmate, dintr-o sete poetică insațiabilă.


Daniela Luca este psihanalist, redactor al „Revistei Române de Psihanaliză”, sub egida „Societăţii Române de Psihanaliză”. A tradus peste zece volume de specialitate şi numeroase articole din limbile engleză şi franceză. Colaborează cu publicaţiile: „Cultura”, „Observator Cultural”, „Oglinda Literară”, „Jurnalul Naţional”, „Psychologies”, „Elle”, „Femeia”, „Dilema”, „Cuvântul”, „Tomis”, „Poesis International”, „Revista Română de Psihanaliză”, „Le Carnet Psy”, „Bulletin du CPLF” etc. Până în momentul de faţă a publicat volumele: „Întâlnire în alb” (Editura Sitech, 2006), „Insight” (Editura Brumar, 2007), „Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză” (Editura Tracus Arte, 2016), „Intermezzo” (Editura Paralela 45, 2017).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *