Chiar dacă pentru mulţi nu pare, pe Elena Ferrante o caracterizează un curaj feroce. Şi chiar dacă nu toată lumea ştie, de la începutul lui 2018, Elena Ferrante scrie, weekend de weekend, câte un editorial pentru The Guardian. Temele sunt cele pe care adesea le discutăm cu mănuşi, chiar şi atunci când interlocutorul din faţa noastră ne este prieten. În orice caz, când vorbim despre religie, prietenie, sexualitate, relaţii, traume, avem grijă să nu-l supărăm pe cel din faţa noastră. Nu asta ar trebui să fie grija unui scriitor, spune Ferrante, fiindcă, în opinia sa, aceştia ar treui să scrie ficţiuni care să ajute la găsirea adevărului condiţiei umane.
Ficţiunile lui Ferrante ne pun, fără îndoială, faţă în faţă cu trăsăturile noastre mai puţin cosmetizate, cele pe care ne place să le ascundem sau să ne minţim că le-am lăsat acasă atunci când ieşim în lume şi vrem să facem impresie bună. Sunt temerile pe care le apăsăm adânc în buzunare, în speranţa că nu vor ieşi la suprafaţă atunci când ne dorim mai puţin. Şi tocmai astfel de sentimente incomode stârneşte în noi proza lui Ferrante, văzută de mulţi în mod eronat ca ficţiune uşoară sau literatură de masă.
Forţa scriiturii sale o demonstrează chiar o mărturie de-ale autoarei în cel mai nou editorial al său, în care vorbeşte despre rolul scriitorului şi al ficţiunii, precum şi despre felul în care îi place să scrie tocmai despre ceea ce nu ne place să vorbim:
„Odată, o carte de-ale mele, tradusă şi gata de tipar, nici măcar nu a fost publicată, pentru că – s-a spus – ar fi putut avea o influenţă negativă asupra mamelor. Se poate. Nu ştim niciodată cu adevărat ce efect au poveştile pe care le scriem. Şi dacă noi, ca scriitori, facem o greşeală, cititorii au dreptul să ne pedepsească necitindu-ne operel”.
Tetralogia napolitană, Fiica ascunsă şi Noaptea pe plajă sunt toate cărţi care tratează incisiv tema maternităţii, fără concesii pe care un scriitor mai împăciuitor sau, mai bine zis, temător, ar fi dispus să le facă. Ferrante, aşa cum spuneam şi la început, nu se teme. Despică, destramă, desface strat cu strat până ajunge la miezul dureros pe care vom fi obligaţi să-l recunoaştem. Cu o precizie de chirurg, ne face să simţim exact ceea ce se aşteaptă de la noi. Şi, prin urmare, în cărţile lui Ferrante nu e loc de anestezie.
„Loveşte” exact acolo unde îşi doreşte, iar îndârjirea sa de a scrie creşte odată cu subiectele despre care se doreşte să se discute cât mai puţin:
„Nu există ceva despre care n-aş scrie. De fapt, imediat ce îmi dau seama că mi-a trecut prin minte ceva ce n-aş transpune, insist să o fac. Unii spun că trebuie să fii precaut, că scriitorii n-ar trebui să pună neapărat totul în cuvinte. Şi o parte din mine e în întregime de acord. Îmi place scrisul care adoptă o anumită estetică a reticenţei, un scris care sugerează, un scris care face aluzii” (The Guardian, 5 mai).
Aparenţele, voit exersate, nu au nicio şansă în cărţile lui Ferrante, care dezmembrează tipologii, clişee, trăiri şi istorii personale. Vedem ceea ce nu vrem să vedem, zărim dincolo de cortină şi pătrundem în profunzimi pe care, în viaţa reală, ne place să le evităm cât mai mult. Dacă vrem ca săptămână de săptămână să mai avem un astfel de sâmbure de adevăr, unul care să ne aducă mai aproape de noi înşine printr-o oglindire corectă şi obiectivă a realităţii, atunci Ferrante e doza ideală.
În fond, un editorial pe săptămână n-a omorât pe nimeni. Şi, se ştie, nu-i aşa?, că editorialele care nu te omoară te fac un cititor mai puternic.
