De ani buni, citesc literatură umărind căile prin care se poate salva ceea ce este profund omenesc în om, atentă mai ales la respirația vieții, în lipsa căreia și esteticul, și moralul își pierd din importanță, dacă nu cumva se anulează. Așa că titlul cărții publicate de Radu Vancu – Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu – nu avea cum să mă lase indiferentă. Pe urmele lui Ion Mureșan, Radu Vancu privește literatura ca pe un sistem imunitar, capabil să-l ajute pe om să supraviețuiască, să-l învețe pe om să fie uman.
Luând atitudine față de infernul anti-uman al modernității – combinație de utopism, scientism și tehnicism – în cadrul căreia omul a fost inferiorizat, prioritate căpătând tehnica, ideile, ideologiile, arta pentru artă și nu arta pentru om, „elegia” lui Radu Vancu este deopotrivă nostalgică și prospectivă, miza fiind aceea de a găsi omului un loc în lume, un acasă în care omul să fie mândru că e om. Căci, în fuga lor către nou, pentru scriitorii moderni utopia a fost mai importantă decât realitatea, iar revoluția mai importantă decât omul pe care-l zdrobea.
Pentru Radu Vancu modernitatea poetică se lasă citită în acest volum prin intermediul evacuării umanului din literatură, uman reconstruit ulterior, post-traumatic, de către postmodernism, ca replică la crima moderniștilor: „modernitatea e coșmarul anti-uman din care omul postmodern încearcă să se trezească”. Pe bună dreptate, autorul observă că excesul de dezumanizare caracteristic modernismului își va avea drept corespondent în postmodernism un exces de umanizare – exces de biografie, exces de căldură animală, exces de prezență a autorului, excesul de om în locul excesului de text. Firescul omenescului nu pare a fi la el acasă nici în posmodernism.
Radu Vancu pătrunde în „muzeul anti-umanului” și face un inventar – amar și adesea surpinzător – al arsenalului prin care omul a fost scos din lume. Revolta sa este provocată de posibilitatea existenței acestui Hyde anti-uman: „ce anume l-a generat? Cum de modernitatea nu doar că l-a tolerat – dar l-a încurajat cu entuziasm? De ce anti-umanismul totalitar, așa cum arată Hannah Arendt, poate să-și aibă germenii chiar în exemplarele cele mai reușite, cele mai cultivate, cele mai sofisticate ale intelectualității și chiar ale burgheziei lumii libere? Cum de utopismul ei paradiziac eșuează atât de sistematic în infern?”.
Dezumanizarea artei este fenomenul care provoacă pătimașa pledoarie a lui Radu Vancu pentru recuperarea umanului. Deși modernitatea și-a propus să instaureze omul, a reușit de fapt să-l extermine. Nu doar prin totalitarisme și universuri de exterminare, ci mai ales prin forme ale unui aparent progres. Pulsiunile anti-umane s-au dovedit mai puternice decât cele filo-umane. Și, din păcate, la reducerea socială a importanței umanului a contribuit și arta, devenită anti-umană, odată ce a alungat din muzică, pictură sau literatură chipul concret al omului. Surprinzător poate, mulți scriitori s-au dovedit îndârjiți în străduința de a alunga poetul din poem, încercând să scape de plaga numită om. Literatura a ținut morțiș să treacă dincolo de uman, să abată atenția omului de la omul de lângă el, să anuleze empatia, resimțirea suferinței celuilalt. Puse una lângă alta în paginile acestei cărți, nu sunt deloc puține sau inofonsive încercările de a trece dincolo de om, de a atinge un „grad zero al purității absolute”.
Radu Vancu – Sursă foto
„«Elegia pentru uman» e tocmai această încercare de salvare a imaginii omului; e o elegie pentru ce ar fi putut să fie omul, pentru ce a fost nevoit să fie – și pentru ce ar mai putea el fi” – scrie Radu Vancu, sintetizându-și demersul. Elegia sa e adresată omului filo-uman, „cel învins de toate ideologiile, victimă perfectă a tuturor totalitarismelor, omul hăcuit de text (fiindcă totalitarismul e Textul care ajunge să fie pus în practică), dar pentru care nicicând ideile nu devin mai importante decât oamenii, pentru care empatia și atenția la celălalt sunt înseși condițiile lui de existență. Omul filo-uman e himera acestei cărți, Moby Dick-ul ei, a cărui figură e căutată în textele câtorva scriitori care s-au opus din răsputeri omului anti-uman al modernității”.
Mișcându-se aplicat, cu multă ușurință și cu siguranță printre ideile oferite de nume precum Jürgen Habermas, Michel Foucault, Georges Gusdorf, Mark Greif, Lyotard, Fukuyama, Harold Bloom, Thomas Weiskel, Stefano Ercolino, Franco Moretti, Cioran, Allan Bloom, Antoine Compagnon, Albert Béguin, Spengler, Hans Robert Jauss, Arnold Toynbee, Jean Baudrillard, Alain Finkielkraut, Hannah Arendt, Matei Călinescu, în prima parte a cărții Radu Vancu colecționează mari scriitori care s-au dezis de om. Printre aceștia, Ezra Pound (se agață disperat de paradis și ajunge în tot soiul de bolgii), Baudelaire (dezgustat de-a dreptul de uman), Rimbauld, Mallarmé („Du reste, je ne veux rien d’humain”). Și Sartre, Celine, Paul Valéry, Marinetti, Tristan Tzara, André Breton, Marina Tvetaeva permit sub diverse forme ca „tentația inumanului” (Marcel Raymond) să devină condiția inerentă a poeziei moderne. Concluzia întristătoare este că omul care vorbește, care iubește, care are plăcerea de a trăi e dat afară din poezie, în arta modernității funcționând orice altceva decât omul.
„… exemplar este, pentru acest shift dinspre subiectul uman înspre lumea anorganică, Cézanne – pictura lui, cu evoluția ei dinspre impresionism spre cubism, condensează întreaga istorie a dezumanizării artei moderne”.
„Omul dispare ca subiect al artelor plastice, după cum dispare și ca subiect al literaturii; de la «moartea cititorului» la Mallarmé până la «moartea autorului» la Barthes e o filiație directă – una profund anti-umană, anti-individualistă, străbătând ca un fir roșu modernitatea și structurând-o, uneori la vedere, alteori camuflat, dar determinându-i, în orice caz acea anulare a «standardului uman» despre care vorbește Sedlmayr”.
„Eșecul fundamental al modernității e, așadar, acela al unui utopism paradiziac și anti-uman care ajunge, literalmente și în toate sensurile, și tocmai fiindcă e anti-uman, infernal”.
Dar Elegia este și un test fundamental, o avertizare, o provocare cu potențial mobilizator: „dacă nu vom reuși s-o articulăm înseamnă că modernitatea și-a dus până la capăt programul. Evacuând, pentru un termen greu de determinat, ori poate chiar definitiv, umanitatea din subiectul numit încă – poate abuziv, poate doar nostalgic, poate vizionar, cine știe – «uman»”. Idealul ar fi reinserarea umanului într-o umanitate din care el lipsește: „A găsi umanului un loc în lume n-ar trebui să fie mai dificil decât a-i găsi un loc în poem”.
Mai puțin omogenă totuși, a doua parte a cărții aduce în prim-plan scriitori plasați de celalată parte a baricadei, cei care s-au opus alungării umanului: confesivii, sacralii, corporalii, maximaliștii. Printre aceștia, Mircea Ivănescu (o poezie confesională centrată pe adevărul vieții interioare și pe adevărul literaturii), John Berryman (influența muzicii), Mircea Eliade (cu evoluția sa de la anti-uman la susținător al umanului, contramodern), Sorin Titel (restaurarea sacrului în lume, revrăjirea lumii), Emil Brumaru (erotismul corporalizat al literaturii sale, el fiind cel care introduce corpul erotizat în literatura română), Pound (noul înseamnă pentru el, ca și pentru Mircea Ivănescu, viu), Mircea Cărtărescu (explorarea labirintului psihicului uman, umanitatea din poeziile lui, jocul poeziei între Totul și Nimic, Solenoid dovedindu-se, în viziunea lui Radu Vancu, cea mai umanistă carte a lui Cărtărescu, o carte care „îți redă încrederea în specia noastră îngrozitoare”), Ernesto Sabato (salva într-un fișier toate documentele care-i puteau reda încrederea în umanitate).
Pentru Radu Vancu, ipoteza-om rămâne valabilă, posibilă, necesară și centrală și, ca la Celan, literatura este privită ca o cărare înspre uman, omului trebuindu-i răgazul și răbdarea de a (re)învăța să devină uman.
RADU VANCU, Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
