Lumea campusului universitar este cea care l-a făcut celebru pe David Lodge, mai ales după apariția trilogiei: Schimb de dame, Ce mică-i lumea și Meserie!, romane pastișă care au ca loc al desfășurării acțiunii universitatea, mediul poate cel mai firesc pentru autor. Romanul Schimb de dame este, de altfel, și câștigătorul premiului Hawthornden, în timp ce celelalte două romane ale trilogiei au fost nominalizate la Book Prize, recunoaștere care a făcut ca aceste texte să fie traduse în peste douăzeci de limbi.
Schimb de dame este o poveste plină de ironie și umor, în care este luată peste picior nu numai lumea academică, ci și catolicismul fervent. Pornind de la o intrigă simplă, în care doi profesori universitari, unul britanic și unul american, fac schimb de posturi pentru un semestru. Amândoi iau decizia de a accepta schimbul propus de universități din dorința de a se îndepărta pentru o vreme de dificultățile vieții de familie. În ciuda faptului că americanul, Morris Zapp, este un profesor celebru, recunoscut ca o entitate în ceea ce privește analiza operei lui Jane Austen, acesta trăiește cu sentimentul ratării, conștientizând că se află în pragul unei crize a vârstei de mijloc, căci până și dorința sexuală a început să i se diminueze, întregul său interes canalizându-se, de la o vreme, asupra gemenilor săi. Profesorul Swallow nici măcar nu are ce regreta în afara simplei treceri a timpului, căci acesta nici măcar nu a avut parte de realizări teoretice. Frica de îmbătrânire și conflictele avute cu consoartele îi fac pe cei doi să accepte plecarea în străinătate, deși niciunul dintre ei nu este realmente entuziasmat din această cauză.
Ironia intervine în momentul în care, plecați la drum, protagoniștii încep să se lovească de tot felul de diferențe culturale. De la experiența pe care Morris Zapp o are fiind singurul bărvat într-un avion plin de femei care merg să avorteze în Anglia și până la zborul în care Swallow se reîntâlnește cu un fost student pe care speră să-l poată învăța tainele Americii, simțindu-se inutil și derizoriu în momentul în care află că acesta nu numai că se adaptase deja ritmului de viață american, dar devenise chiar o vedetă locală, toate scenele sunt de un umor care vă va face să râdeți cu lacrimi.
Însă marea ironie vine în momentul în care, sfidând catolicismul fervent, în spiritul căruia însuși Lodge a fost crescut de mama sa, cei doi bărbați se trezesc având legături extraconjugale cu soția celuilalt. Fiecare dintre ei are impresia că a descoperit marea dragoste, însă, după cum putem vedea în scena finală, în care cele două cupluri se reunesc la New York pentru a discuta eventualele soluții pe care le pot adopta pentru a rezolva problemele matrimoniale, în care se aduce în discuție chiar și ideea unui mariaj multiplu, lucrurile nu stau deloc așa.
După această perioadă de separație, cuplurile inițiale se regăsesc cu o pasiune sporită, fiecare dintre ei recăpătându-și poziția inițială. Desigur, faptul că avioanele cu care personajele sunt transportate la New York sunt în pericol de a se ciocni înainte de aterizare nu face decât să adauge o notă de umor ideii de cuplu androgin și literaturii sentimentale în general.
Scena finală este însă de un deliciu suprem, căci aceasta urmează formula scenariului cinematografic, readucând, o dată în plus, tema postmodernității în acest roman al postindustrializării. Însuși jocul narativ este pus în abis în momentul în care soția lui Zapp constată că cei doi bărbați se poartă de parcă ar fi „doi scenariști care nu se pot hotărî ce final să dea unei piese”.
Romanul convențional este abandonat cu savoarea celui care aleargă după noi formule în momentul în care bărbații încep să discute despre moartea „romanului” în favoarea filmului. Romanul, prin consistența lui palpabilă, te lasă permanent să deduci câte pagini mai ai și cât de aproape este sfârșitul. Filmul, în schimb, se termină cu „un stop-cadru care îl îngheață în acest gest”.
Critica romanului devine mai importantă decât romanul, căci, cu fraza de mai sus, se și încheie narațiunea, în ciuda faptului că naratorul nu adusese încă o rezolvare problemei cu care cuplurile se confruntă. Granițele dintre genuri sunt dinamitate în acest fel, Lodge reușind astfel să ne atragă atenția asupra faptului că nu narațiunea este elementul esențial al unei opere, ci modul în care aceasta este construită. Apologia structurilor narative complexe este făcută prin jocul postmodern al renunțării la narațiune în favoarea textului.
Deși comicul de situație nu este distribuit tocmai în cantități mici în volum, nu acesta este marele merit al romanului, ci tocmai cel al reinventării strategiior narative pe față, cu țesătura la iveală, în spiritul mișcărilor revoluționare ale studenților din anii 68-69, care ocupă un loc aparte în roman. Deconstrucția vechilor structuri narative este evidentă, iar soluția pentru redresarea literaturii pe care Lodge o propune în acest prim volum al trilogiei, recurgerea la fluiditatea și imprevizibilul peliculei cinematografice, este pe cât de plină de umor, pe atât de savuroasă ca manifest al postmodernismului de început.
