Bookaholic

Aristocrat excentric şi strălucit promotor al estetismului („the aestheticism”) – a cărui capodoperă, Portretul lui Dorian Gray (1891), a învins timpul – Oscar Wilde (1854-1900) a avut un destin care l-a învăţat, într-un mod necruţător (şi destul de devreme), care e reversul exceselor şi al excentricităţii iresponsabile: sancţiunea socială (a societăţii victoriene!), dezonoarea şi falimentul, închisoarea.

Geniu ireverenţios, amator al paradoxului nu numai în artă, ci şi în societate, Oscar Wilde nu a fost, totuşi, sancţionat de societatea victoriană pentru discursul lui scandalos, ci pentru imoralitate, pentru „crima de sodomie”. În anul apariţiei romanului (cu accente homosexuale care nu au rămas neobservate), Oscar Wilde începe legătura sa cu lordul Alfred Douglas; doi ani mai târziu, se desparte de soţie (cu care avea doi băieţi). În 1895, în urma unui nefericit proces intentat tatălui lui Alfred Douglas (la rugămintea acestuia din urmă), procesul se întoarce împotriva lui şi devine din acuzator acuzat: e condamnat la doi ani de închisoare (1895-1897). În 1897, cu puţin timp înainte de ieşirea din închisoare, Oscar Wilde redactează o lungă scrisoare adresată lui Alfred Douglas (alintat Bosie), care va fi publicată integral mult mai târziu, cu numele De profundis (pus de editorul său, un vechi prieten, Robert Ross).

                                         Alfred Douglas (Bosie) şi Oscar Wilde

Prin De profundis de Oscar Wilde, se face trecerea de la estetism – de la hedonismul aristocrat, excentric, opulent – la experimentarea suferinţei, văzute ca esenţă a artei şi, de altfel, şi a vieţii. Oscar Wilde este estetul prin excelenţă care – în închisoare – învaţă suferinţa profundă şi lecţia umilinţei. E vorba, în fond, de un proces de maturizare prin suferinţă şi privaţiune, un proces de-a lungul căruia Oscar Wilde este acelaşi artist extraordinar, de o inteligenţă ieşită din comun – un artist demn în decădere şi faliment, demn prin onestitatea pe care o afişează în raport cu nenorocirea care s-a abătut asupra lui, şi de care e, în fond, responsabil.

Oscar Wilde îşi asumă consecinţele faptelor sale, îşi asumă suferinţa şi-i recunoaşte meritul în traseul său formativ; şi ceea ce e tulburător, are în vedere o vita nuova (cu sintagma lui Dante), o viaţă nouă, luată de la capăt, după ieşirea din închisoare. E vorba de o viaţă în numele Artei (cu majusculă), pe care continuă să o aşeze mai presus de orice altceva. Suferinţa îndurată în închisoare, maturizarea îi vor servi, în felul acesta, la producerea artei, la continuarea operei sale literare. Din păcate, va mai trăi doar trei ani după ieşirea din închisoare, în exil francez şi sărăcie (va muri la Paris, în 1900, de o meningită pe care o contractase deja în închisoare). De profundis e o carte-confesiune splendidă în tragismul ei asumat cu demnitate şi în profesiunea ei de credinţă – credinţa în Artă –, ca şi în dorinţa ei vitală de a începe o vita nuova.

În închisoare, Oscar Wilde citeşte Noul Testament, printre alte cărţi esenţiale ale culturii universale (Divina Comedie a lui Dante în original, cu dicţionarul alături; citeşte, de altfel, şi texte în greacă veche şi latină etc.), şi scrie pagini vibrante despre figura cristică, văzută – în mod specific – ca artistul romantic prin excelenţă, prin empatia aceluia faţă de oameni şi prin suferinţa lui, pe care o asumă tot în numele oamenilor.

                                                           Bosie şi Oscar

Epistola-confesiune De profundis de Oscar Wilde (un text de prim rang al literaturii confesive universale) este alcătuită din două secvenţe (nemarcate în text, care curge fără segmentări): cea dintâi secvenţă – aşa cum bine spune Mihaela Anghelescu Irimia în postfaţă – „reface legătura cu iubitul care nu l-a meritat, evocă momente ale vieţii nesăbuite trăite împreună şi în reproşează acestuia emfaza găunoasă, vanitatea iubirii de sine, superficialitatea. În mod special resimte ca o lovitură nemeritată aserţiunea imberbă aruncată, cândva, în faţă de poseur-ul răsfăţat: «Când nu eşti pe piedestal, nu eşti interesant». (…) Partea a doua trasează paşii profundei maturizări spirituale (s.a.), cu care îl învesteşte, departe de lumea dezlănţuită, relaţia directă, pătimită şi asumată cu Fiul Domnului. Cristos este – în cel mai wildean mod – artistul individualist, romanticul (s.a.) în sine, cel mai potenţat dintre creatorii acestei lumi pentru a înţelege, prin trăire imediată, taina ultimă a vieţii: suferinţa”.

Iată cum îşi recunoaşte şi asumă vina frivolul de geniu care ajunge să spună, în repetate rânduri – ca un laitmotiv –, că superficialitatea este cel mai mare viciu:

„Eram un om aflat într-o relaţie simbolică cu arta şi cultura epocii mele. (…) Zeii mi-au dat aproape totul. Aveam geniu, un nume distins, o poziţie socială înaltă, inteligenţă, îndrăzneală intelectuală; am făcut din artă o filozofie şi din filozofie o artă; am schimbat mintea oamenilor şi culoarea lucrurilor; tot ce am spus sau am făcut i-a determinat pe oameni să-şi pună întrebări; (…) dramaturgie, roman, poezie cu rimă, poem în proză, dialog fantastic ori subtil, orice atingeam făceam frumos în alt fel: adevărului însuşi i-am dat în stăpânire de drept ce e fals deopotrivă cu ce e adevărat şi am arătat că minciuna şi adevărul aparţin numai existenţei intelectuale. Am tratat Arta ca pe realitatea supremă şi viaţa ca pe un simplu mod de ficţiune; am trezit imaginaţia veacului meu, care a creat mituri şi legende în jurul meu. (…)

Alături de acestea, au mai fost şi alte lucruri. M-am lăsat ademenit în vrăji prelungite de superficialitate senzuală şi lipsită de sens. M-am amuzat să fiu un flâneur, un dandy, un om de lume. M-am înconjurat de firile cele mai mărunte şi minţile cele mai înguste. Am devenit chletuitorul iresponsabil al propriului meu geniu, iar risipirea unei tinereţi eterne mi-a adus o bizară bucurie. Obosit să fiu pe culmi, am coborât deliberat în adâncuri, în căutare de senzaţii noi. Ceea ce era pentru mine paradoxul în sfera gândirii a devenit perversitatea în sfera pasiunii. (…) Am sfârşit într-o dizgraţie oribilă. Acum nu mai există pentru mine decât Umilinţa absolută, aşa cum – îşi admonestează el iubitul – nici pentru tine nu mai există decât Umilinţa absolută. Ar fi fost mai bine să cobori în noroi şi s-o înveţi alături de mine”.

De profundis de Oscar Wilde este, cum spuneam (şi mărturisesc că sunt mare fan al autorului), o carte splendidă şi tulburătoare – în care scriitorul îşi păstrează demnitatea, inteligenţa şi strălucirea intelectuală în chiar miezul suferinţei cele mai cumplite: „Am trecut prin fiecare stare posibilă a suferinţei. Ştiu mai bine decât Wordsworth însuşi ce a vrut să spună cu versurile:

Durerea-i permanentă, e sumbră şi obscură

Şi are-n ea esenţa Veşniciei”.

Oscar Wilde, De profundis, traducere din engleză şi note de Luana Schidu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 196 p.