Pornind de la ideea că informaţia este ceea ce pune lumea noastră în mişcare, sângele şi combustibilul, principiul vital, James Gleick realizează o analiză complexă şi foarte bine documentată despre cum au evoluat, de-a lungul timpului, modalităţile de comunicare dintre oameni.

Mai mult decât o simplă trecere în revistă a etapelor esenţiale ale dezvoltării transmiterii de informaţii, cartea lui James Gleick, Informaţia. O istorie, o teorie, o revărsare, este o carte importantă pentru înţelegerea istoriei, căci, „pe termen lung, istoria este depozitarea de informaţie ce devine conştientă de sine.” – iar această conştientizare a fost posibilă pe la mijlocul secolului XX, când Claude Shannon, care publica în The Bell System Technical Journal, un studiu despre „o teorie matematică a comunicării”, în care introducea termenul de bit – „o unitate de măsură a informaţiei”.

Transmiterea mesajelor cât mai repede şi la o distanţă cât mai mare nu este însă o realizare a epocii moderne. Neaşteptat poate, dar un astfel de tip de comunicare exista în rândul populaţiilor din Africa Subsahariană, prin intermediul tobelor. Evident că europenii au privit sistemul lor de comunicare ca fiind unul primitiv, dar s-a descoperit, în timpul călătoriilor sponsorizate de Societatea pentru Dispariţia Comerţului de Sclavi şi Civilizarea Africii, că „prin aerul liniştit al nopţii, pe deasupra unui râu, zgomotul tobei putea răzbate şase sau şapte mile. Retransmis de la un sat la altul, mesajul putea fi duruit pe o sută de mile sau mai departe cam într-o oră”.

Dar nu să vizualizăm un astfel de caz este cel mai important exerciţiu de imaginaţie propus de Gleick, ci acela de a ne întoarce într-un trecut pe care cu greu îl putem percepe: cel preliterat. E greu de crezut astăzi poate, dar minţi luminate din trecut considerau scrisul o capcană de care trebuie să ne ferim, căci puse pe hârtie, literele nu mai exprimă, de fapt, realitatea şi că departe de a ajuta memoria, cuvintele scrise nu fac decât să ducă la o lenevire a memoriei.

Unul dintre cei mai cunoscuţi oponenţi ai scrisului a fost chiar Platon, care susţinea că „această invenţie va aduce uitarea în minţile celor care învaţă să o folosească, întrucât ei nu-şi vor exersa memoria”, scrisul fiind nu „un elixir al memoriei, ci al reamintirii”.

Comunicarea prin scris a luat diverse forme de-a lungul timpului, de la formele scrijelite pe pereţii peşterilor de către oamenii din paleolitic până la simbolistica extrem de complexă din sistemul chinez, care este o etapă de tranziţie de la „pictografic, scrierea imaginii, la ideografic, scrierea ideii, şi apoi spre logografic, scrierea cuvântului”. Dar adevărata evoluţie s-a produs odată cu alfabetul, care s-a răspândit „viral”, căci oricine putea să-l înveţe şi era o metodă mult mai eficientă de comunicare.

Pentru a fi posibilă o gândire abstractă, era nevoie de o „gândire a sinelui”, adică „adevăratul început al conştiinţei”, iar cuvântul scris a fost vehiculul prin care s-a putut ajunge la scrutarea sinelui. Dar, în acelaşi timp, mulţi au deplâns pierderea acelei creativităţi specifice oralităţii. Şi, la fel cum se spunea cu mii de ani înainte că alfabetul pune un zid între subiect şi realitate, aşa s-a spus, pe rând, despre radio, televiziune, e-mail, în epoca actuală.

Marshall McLuhan, filosof al teoriei comunicării, compara suprasaturarea de informaţie de care mulţi se plâng în prezent cu ceea ce se petrecea în epoca elisabetană, prin dezvoltarea tiparului:

Trăim experienţa aceloraşi confuzii şi indecizii pe care l-au simţit ei pe când trăiau simultan în două forme contrastante de societate şi de experienţă.

Dar deosebirea e că acum suntem foarte aproape de o fază extrem de avansată în dezvoltarea umană:

Rapid, ne apropiem de faza finală a extensiunii omului – simularea tehnologică a conştiinţei, când procesul creator de cunoaştere va fi în mod colectiv şi corporatist extis la întregul societăţii umane.

„Creaturile informaţiei”

Prin secolul al XIX-lea, ideea unui organism global care să permită o comunicare rapidă, la distanţă, părea scoasă dintr-un roman SF. Dar chiar H.G. Wells, autor de romane SF, în prima jumătate a secolului XX, a propus, în cartea sa World Brain, crearea unei „larg răspândite inteligenţe mondiale conştiente de sine”, şi sugera că există o nouă tehnologie care ar putea să revoluţioneze circulaţia informaţiei: microfilmul. Participant la Congresul Mondial al Documentării, în care s-a vorbit despre necesitatea unei noi modalităţi de indexare a literaturii, H.G. Wells a vorbit despre

un fel de creier al umanităţii, un cortex cerebral care va constitui o memorie şi o percepţie a realităţii curente pentru întreaga rasă umană.

Acest cortex, închipuit de el sub forma unei enciclopedii ca

un fel de casă mentală de schimb valutar în domeniul spiritului, un depozit în care cunoştinţe şi idei sunt primite, sortate, rezumate, prezentate succint, clarificate şi comparate.

Seamănă teribil de mult cu Wikipedia, nu? Iar interconectivitatea era imaginată de H.G. Wells sub forma unei reţele „de tulpini, minunat înnodate şi răsucite, născând frunzuliţe şi flori”.

Da, nu e nici o noutate că vasitatea informaţiei ne copleşeşte adesea, dar trebuie să fie asta un lucru rău? James Gleick consideră că nici pe departe. Acest Babilon în catre trăim poate fi chiar o binecuvântare, dacă privim ampla reţea de conectivitate ce se extinde zi de zi ca pe o serie de posibilităţi infinite.

Cu toate dezavantajele unei lumi în care avem adesea impresia că nu ne mai putem retrage nicăieri fără a fi în vreun fel conectaţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, trăim totuşi într-o epocă în care ne putem dezvolta în feluri în care nici nu ni le-am fi imaginat sute de ani în urmă. Marea bibliotecă în care ne învârtim astăzi va fi de durată, consideră James Gleick, „ea este universul.

Cât despre noi, nu totul a fost scris; nu ne transformăm în fantome. Mergem pe coridoare, cercetând rafturile şi rearanjându-le, căutând versuri cu sens într-un puhoi de cacofonie şi incoerenţă, citind istoria trecutului şi a viitorului, colecţionând gândurile noastre şi gândurile altora şi, din când în când, privind luciul unor oglinzi, în care putem recunoaşte creaturile informaţiei”.

James Gleick, Informaţia. O istorie, o teorie, o revărsare, traducere de Dan Crăciun, Editura Publica, 2012

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *