„Nemaiauzind nemaivăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta.” – S. Beckett
Samuel Barclay Beckett s-a născut la 13 aprilie 1906, într-un suburbie a Dublinului. A studiat limbile moderne, a predat o perioada la Belfast, înainte de a se muta la Paris, unde a continuat să lucreze la unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale, romane, nuvele sau piese de teatru. Deşi ne este cu siguranţă mai familiar prin teatrul absurdului, proza sa în aceeaşi cheie demonstrează figura scriitorului care se numără printre cele mai importante nume din literatură. În 1953, se joacă în premieră, la Paris, piesa Aşteptându-l pe Godot. Printre cele mai cunoscute şi apreciate romane ale lui Beckett se numără Watt, Malone murind, Murphy şi How It Is.
Integrala prozei scurte, apărută la Polirom în 2010, tradusă exemplar de Ileana Cantuniari şi Veronica D. Niculescu, nu reprezintă doar volumul care completează în mod atât de necesar întreaga operă a autorului, ci şi o invitaţie la a-l descoperi pe Beckett prin povestirile şi nuvelele sale unice.
Nu se poate da o definiţie completă a ceea ce e artistul, a ceea ce reprezintă, în cazul nostru, scriitorul. De fiecare dată, până şi înţelesul operei va avea substraturi care ne vor scăpa, înţelesuri pe care nici măcar ochiul vigilent al criticului nu le va surprinde. Vor exista şi indicii pe care vor avea bucuria sau uimirea să le descopere cititori care au trăit, au înţeles, au simţit, în frântura aceea de viaţă, în segmentul acela de rând, aceeaşi trăire. Şi o vor recunoaşte. Chiar şi în proza absurdului.
Vom avea parte, aşadar, în Integrala prozei scurte a lui Beckett, nu neapărat de unele definiţii surprinzătoare, ci de nenumărate decodificări făcute de cel care citind caută să şi înţeleagă. Iar esenţa, de fiecare dată, e prinsă pe o muchie de rând:
„Suntem absorbiţi pe de-a-ntregul şi ţintuiţi cu răsuflarea tăiată în vârful unei stânci abrupte: ceea ce e durerea Frumuseţii.” (Adormirea)
E cel mai greu să simplifici, e cel mai greu să iei din descifrările făcute şi, trecându-le prin ceea ce dictează vocea, să le înapoiezi lumii în forma care îţi e, totodată, şi menirea de scriitor. Deloc o sarcină uşoară această „slujbă” a artistului, a scriitorului parţial iluzionist. Cele două elemente, în proza scurtă a lui Beckett, cu greu pot fi distinse una de cealaltă, cu greu poţi şti în care dintre planuri te afli, în orice moment. De fiecare dată însă, acel fir care uneşte lumile, care traduce dincolo de munca traducătorului, dar cu neputinţă fără aceasta, e chiar esenţa a ceea ce trebuie citit, înţeles, reţinut. În două se împart deci abilităţile celui care scrie, celui care arată lumii trucuri pe care el însuşi le descrie ca realitate şi adevăruri mascate aproape întotdeauna sub farmecul unor iluzii:
„Exact aşa cum artistul creator trebuie să fie în parte iluzionist, prestidigitatorul nostru şuşotitor era în parte artist.” (Sedendo et Quiescendo)
Sunt fragmente şi sintagme care fac deliciul celor atenţi, răbdători. Căci Beckett nu se citeşte oricum, ci în şoaptă, în răbdare şi tihnă, în înţelesul a ceea ce este şi a ceea ce nu va fi. Doar semne sau puncte, cuvinte care opresc timpul şi suspendă proza, precum sunt cele de mai jos:
„Nu ajunseseră de mult în vârf, când el a început să se simtă ca un animal cu adevărat trist.” (Fingal)
„- Probabil că îmbătrânesc şi sunt obosit, a răspuns, de veme ce constat că natura din jurul meu o compensează pe cea dinăuntru (…).”
Ce obstacole mai întâlneşte însă scriitorul şi ce va alege să mărturisească dintre iluzii? Jocul-nejoc înseamnă chiar responsabilitatea pe care cel care scrie o are faţă de scris. Iar cel care e talentat, cu atât mai mult:
„Iat-o acum pe Frica, ea se abate ca o pedeapsă asupa persoanelor talentate în locuinţele cu serviciu inclus. Iat-o cum poposeşte cântând Havelock Ellis cu voce gravă, arzând de nerăbdare să întreprindă ceea ce nu se cuvine.” (A Wet Night)
Şi, din nou, fără să ne lase să respirăm, fără să ne mai redea lumii aceiaşi, Beckett îşi exersează magia. Cuvintelor li se ordonă ceva ce nu auzim, dar ce reuşim să vedem numai pe jumătate. Credem, dar ştim că nu e ceea ce vedem. Ca într-o iluzie bine executată:
„Tot ce precedă să se uite. Nu pot multe odată. Asta lasă condeiului timpul de-a nota. Nu o văd dar o aud acolo în spate. Asta înseamnă să spui tăcerea. Când ea se opreşte eu continui. Uneori ea refuză. Când ea refuză eu continui. Prea multă tăcere nu pot. Sau poate e vocea mea prea slabă câteodată. Cea care iese din mine. Asta în ce priveşte arta şi maniera.” (Assez)
Nu există însă demascare în proza lui Beckett. În sanctuarul absurdului se intră cu lecţiile învăţate. Nemaiauzind şi nemaivăzând, zi după zi, aceeaşi cale.
