Recunosc că destul de tîrziu am avut răbdarea şi disponibilitatea să-l recitesc cu atenţie pe Gogol, pentru că ştiţi cum este cu lecturile obligatorii din şcoală, combinate cu o predare rigidă: te fac să devii mai distant faţă de autorii respectivi şi, eventual, să-i judeci greşit. Cînd am avut ocazia să recitesc nuvele de Gogol, odată cu republicarea la Editura Polirom a unor volume de nuvele şi povestiri de Gogol, în 2007 şi în 2012, m-a surprins cît de moderne sunt construcţiile sale narative, mai ales în ceea ce priveşte filonul absurd, demn de distopiile de secol XX.

În nuvele precum Mantaua, Nasul sau chiar Portretul, Gogol evidenţiază faptul că decăderea umană este atît de profundă, încît societatea a ajuns incapabilă de a mai percepe mecanismele greşite. Iar situaţiile în care un personaj reuşeşte totuşi să surprindă adevărata faţă a realităţii se sfîrşesc într-o notă tragică: eroii (sau, mai bine zis, antieroii) nu mai pot suporta să trăiască în acelaşi fel ca pînă atunci, disperarea împingîndu-i la gestul disperat al sinuciderii – ca pe Piskariov din Nevski Prospekt – sau provocînd chiar comportamente apropiate de nebunie, aşa cum se observă în cazul pictorului Ceartkov din Portretul, care, odată conştient că, în ciuda averii sale, a pierdut de fapt ceva mult mai valoros – talentul –, nu poate decît să se consoleze cu achiziţionarea de opere celebre şi să le distrugă. Ceartkov, deşi ar putea să aleagă să îşi desăvîrşească talentul, în loc să îl lase să se risipească în vîrtejul obligaţiilor mondene, nici măcar nu este conştient că semnează, de fapt, un pact care îi va aduce, în final, nefericirea. Perspectiva situaţiei reale, revelate prea tîrziu, devine de neîndurat. „Pactul“ semnat în nesăbuinţa tinereţii, cînd era vrăjit de ideea unei vieţi bogate care să îi permită să picteze după plac, îşi cere tributul.

Realul este invadat de elemente care contravin ordinii fireşti, dar nimic nu pare a indica o tulburare a stării iniţiale. Nu se mai pune problema existenţei vădite a unei dihotomii bine/rău, totul pare a sta sub semnul unic al nefirescului (evident, un nefiresc raportat la sistemul de valori al cititorilor). La nivel textual, lumea redată, aparent păstrînd coordonate recognoscibile, nu mai deţine prea multe în comun cu realul la care se raportează cititorii.

Universul creat de Gogol este unul absurd, mişcarea şi acţiunea sînt, de fapt, iluzorii, înseşi personajele fiind doar nişte simulacre. Dincolo de nivelul absurdului, nu se devoalează nici măcar un spaţiu al alegoriei. Este interesant de observat cum dispariţia nasului de pe faţa maiorului şi asesorului de colegiu Kovaliov nu provoacă stupefacţie sau panică în măsura la care ne-am fi aşteptat, iar întrebarea „Cum a fost posibil aşa ceva?“ îşi găseşte răspunsul în nişte presupuse vrăji pe care i le-ar fi făcut, din răzbunare, mama unei fete cu care nu voise să se însoare.

Prea puţin îşi îndreaptă maiorul gîndurile spre cauzele care au provocat o asemenea situaţie neobişnuită, mai puternică este deznădejdea care îl cuprinde gîndindu-se că nu se va mai putea afişa în societate. Disperarea personajului provine din neputinţa de a găsi cît mai grabnic o soluţie, iar cînd nasul îi revine, fără nici o explicaţie, într-o dimineaţă, Kovaliov nu încearcă să explice fenomenul, ci se lasă pradă fericirii. Şi mai stranie este reacţia celor din jur, inertă, lipsită de interes sau de surprindere, sugerînd că nimic nu le poate provoca uimire, nici chiar cînd, culmea absurdului, nasul capătă individualitate şi „umblă prin oraş cu careta şi se dă drept consilier de stat“.

Schimbul de replici între maior şi slujbaşul de la serviciul de publicitate este o adevărată mostră de literatură a absurdului, pe care ne-am aştepta să o regăsim abia în secolul al XX-lea: „Bine, dar nasul chiar mi-a dispărut! / Dacă a dispărut, asta-i treaba doctorului“. Nici cînd scepticismul slujbaşului este înlăturat, Kovaliov arătîndu-i faţa, pînă atunci acoperită cu o batistă, acesta nu iese din calmul impasibil:

Într-adevăr, e extrem de ciudat! spuse funcţionarul. Locul e cu desăvîrşire neted, ca o clătită abia luată din tigaie. Da, da, e incredibil de neted!”

Replicile ar putea fi interpretate drept o aluzie la birocraţia şi la nepăsarea instituţiilor care au ajuns atît de inerte, eludînd în asemenea grad dialogul cu oamenii, încît o astfel de ştire să nu stîrnească o reacţie umană, firească, ci una mecanică, de identificare a compatibilităţii situaţiei cu regulile instituţiei.

Scara decăderii pe care o trasează scriitorul rus cuprinde stadii diverse: dacă un Ceartkov îşi mai păstrează, iniţial, un anume spirit inocent, crezînd în puterea de a deveni un mare pictor, în ciuda frivolităţii de care dădeau dovadă cei din jur, presonaje precum Kovaliov, din Nasul, şi Akaki Akakievici, din Mantaua, sînt prinse iremediabil în mecanismul birocratic, dezumanizant al societăţii.

Dacă în Nasul elementul de neprevăzut, contrar ordinii fireşti, îşi face apariţia încă de la început, în Mantaua el intervine abia la final, prin fantoma fostului funcţionar, ce bîntuia străzile Petersburgului furînd mantale de pe umerii oamenilor. Meschinăria este supusă unei analize minuţioase în această nuvelă, focusul fiind pe gesturile şi pe trăirile copistului Akaki Akakievici, a cărui existenţă se desfăşoară tern, prinsă într-o tiranie a rutinei. Devotat sincer unei munci mecanice, Akaki îşi simte lumea total bulversată atunci cînd este nevoit să îşi comande, în urma unor serioase restricţii băneşti şi economii, o manta nouă. Împinsă spre dezumanizare, lumea din Mantaua este una a măştilor, a personajelor care acţionează în virtutea inerţiei.

Fantasticul lui Gogol nu stabileşte o graniţă între real şi ficţional, ci dimpotrivă, aduce în lumea „normală” elemente ce disturbă ordinea stabilită, făcînd ca realitatea să alunece înspre un absurd trasat după o serie de coordonate cu care suntem obişnuiţi abia în literatura de secol XX.

 

N.V. Gogol, Mantaua. Povestiri. Nuvele, traducere de Alexandru Cosmescu, Igor Creţu, Aureliu Busuioc şi Emil Iordache, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Pingback: Gogol şi ale sale „Suflete moarte” | Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *