Atunci când vine vorba de mers la teatru, am niște tabieturi la care țin. Habar n-am dacă-i bine sau nu. În primul rând, citesc descrierea piesei și distribuția înainte de a alege piesa la care mă voi duce. Apoi, în cazul în care n-am citit piesa (sau volumul) care se joacă, dar mi s-a părut interesantă prezentarea acesteia sau țin s-o văd grație autorilor, actorilor sau regizorilor, nici n-o citesc până după spectacol – și asta pentru că nu vreau să fiu influențată de proaspăt cititul text, să fiu acaparată de acesta și să mă fixez pe a vedea dacă adaptarea, dramatizarea respectă în întregime scrierea respectivă (pentru că nu, nu – numai – despre asta e vorba, totuși, la teatru). Și, dacă vreau să scriu despre, întotdeauna caut după vizionare mai multe detalii despre piesă, autor, actori etc.
Și în cazul spectacolului „Desculț în parc” am respectat, așadar, toți pașii de mai sus. Cu singura mențiune că nu m-a atras atât de tare încât să merg să și citesc piesa (deși, poate, mi-ar clarifica mai bine niște situații și m-ar determina să observ, în cunoștință de cauză, indicațiile de regie). Acest lucru s-a întâmplat nu pentru că reprezentația nu a fost bună sau pentru că am plecat dezamăgită de la teatru – nici nu aveam mari așteptări, e drept, comedia bulevardieră nu a fost niciodată complet pe gustul meu -, ci pentru că nu cred că textul mi-ar da o altă perspectivă.
Neil Simon, celebrul dramaturg american, multipremiat, foarte montat la noi (și în America, bineînțeles, sau prin alte colțuri ale Europei / lumii), are priză la public tocmai pentru că piesele sale sunt universale, trec dincolo de timp și spațiu, vorbesc despre probleme și dileme comune nouă, tuturor, iar asta într-un mod cât de poate de firesc, simplu, pe înțelesul nostru. „Desculț în parc”, una dintre piesele semnate de acesta, nu este o excepție. Textul „Desculț în parc” este despre viață, dragoste, carieră, singurătate, libertate, artă, urcușuri și coborâșuri, micile picanterii cotidiene. Totul redat doar prin intermediul unui cuplu de tineri căsătoriți – Paul Bratter (Ștefan Bănică) și Corie Bratter (Diana Cavallioti) – în centru, înconjurați de mama lui Corie, Ethel Banks (Ileana Cernat), un vecin artist și excentric – Victor Velasco (Răzvan Vasilescu) – și un reparator de telefoane (Șerban Georgevici).
Acțiunea se petrece în 1963, anul în care a fost jucată piesa pentru prima dată, pe Broadway – găselniță a regizorului, Ștefan Bănică, în text nu există această mențiune. Februarie geros. Intriga ar putea fi redusă astfel: cuplul, la câteva zile după căsătorie, se mută într-un apartament micuț din New York, aflat la etajul al nouălea. Alegerea locuinței îi aparține soției, o femeie cu un spirit aventurier, plină de energie. Iar soțul, un avocat preocupat de cariera sa, serios și scorțos, nu este tocmai mulțumit cu această opțiune. Nu de alta, dar spațiul e strâmt, baia are duș și nu cadă, caloriferul e rece, în luminator e o gaură. Și, colac peste pupăză, până la etajul nouă pare că urci o veșnicie și, când ajungi, nu mai ai suflu. De aici încep micile tachinări care duc fie la certuri mai mult sau mai puțin grave în cuplu, fie la împăcări furtunoase.
Se asezonează cu întâmplări precum o vizită neașteptată a soacrei, o încercare de blind-date dintre soacră – Ethel Banks – și artistul puțin țicnit – Victor Velasco -, poveștile vecinilor cu totul și cu totul speciali ș.a.m.d. Lumea particulară creată devine, cum spuneam, universală. Iar cei din sală rezonează. Mai ales că se presară și comic de situație, replici haioase, un conflict pe măsură, actori bine pregătiți pentru rolurile lor, un decor sugestiv (interiorul apartamentului despre care vorbeam), o muzică potrivită (cum ar fi Twist and Shout, versiunea din “63 Beatles, să fie sincronizate lucrurile). Succesul este garantat, râsetele stăpânesc sala, aplauzele s-ar putea să nu se mai oprească :).
Regia „Desculț în parc” a reprezentației de acum două zile (15 iunie) de la Teatrul de pe Lipscani, semnată de Ștefan Bănică, m-a surprins, în special, din două puncte de vedere. În primul rând, mi-a plăcut momentul în care recuzitierii intră pe scenă – lumina nu se stinge, doar se diminuează – și așează mobila abia sosită a tinerilor căsătoriți în pași de dans, o secvență amuzantă, dinamică, ingenioasă (Chiar așa, de ce să ne chinuim să aranjăm recuzita pe scenă în întuneric, fără pic de zgomot? Doar spectatorii cunosc convențiile teatrului). Apoi, mi s-a părut inspirat debutul piesei, cu o voce din off care introduce spectatorii într-un context, cadrul piesei de teatru – specficând anul acțiunii, locul, menționând personajele principale, rugând publicul să închidă telefoanele mobile pe durata spectacolului etc. – și-i pregătește pentru ce va urma.
În ceea ce privește prestația actorilor (Ștefan Bănică, Diana Cavalloti, Răzvan Vasilescu, Ileana Cernat, Șerban Georgevici), trebuie să remarc că, din punctul meu de vedere, aceștia și-au însușit perfect personajele. Recunosc, unul dintre motivele pentru care am mers la această piesă e tocmai faptul că juca (și regiza piesa!) Ștefan Bănică – nu l-am mai văzut pe scena teatrului, eram tare curioasă să-l văd în ipostaza de actor. Și, mărturisesc, rolul lui Paul Bratter a fost credibil :). Iar Diana Cavalloti a fost o descoperire frumoasă, un cameleon al stărilor și energiilor. Sigur, tușe îngroșate, poante accentuate, certuri stridente, indiscreții forțate, că așa-i în comedia bulevardieră – care e gustată, de altfel, de tot mai mulți oameni, dovadă că și sala Teatrului de pe Lipscani era plină ochi. Apropo de faptul că au fost mulți spectatori, am încă două lucruri de punctat: 1. minunat și admirabil cum au reușit actorii să transmită publicului că acțiunea se petrece iarna când în sală aerul era irespirabil – vă puteți imagina că Ștefan Bănică, de exemplu, avea palton și fular la mai bine de 34 de grade?!; 2. oare chiar nu se poate face ceva cu aerisirea sălilor? Riști să te sufoci…
În principiu, cu o comedie romantică de tipul „Desculț în parc” e greu să nu faci valuri. Trebuie să nu ai talent deloc – ceea ce nu e cazul aici. Căci oamenii vor să evadeze puțin din cotidian, să uite de problemele zilnice, să râdă puțin și să se simtă bine două ore. Dacă acesta este scopul vostru când mergeți la teatru, atunci alegeți, negreșit, „Desculț în parc”. Veți petrece o seară plăcută. Dacă, în schimb, așteptați lucruri profunde, care să stăruiască în gândurile voastre zile-n șir, piesa lui Neil Simon nu este pentru voi – decât dacă căutați dincolo de text. Interpretarea chiar n-are nimic a face, mă refer doar la piesă.
Apropo de asta, am citit că „Desculț în parc” este cea mai cunoscută piesă a lui Neil Simon (1530 de reprezentații pe Broadway în perioada 1963-1967!) – a fost și ecranizată în 1967 cu Robert Redford și Jane Fonda în rolurile principale -, iar la noi a fost montată de trei ori (în această a treia montare am văzut-o eu), ceea ce e o dovadă în plus că prinde bine. Așa că motive aveți să vedeți „Desculț în parc”. Trebuie doar să vă gândiți dacă vi se potrivește.
Fotografiile din acest material sunt preluate de pe pagina de Facebook a spectacolului – de aici.
