Bookaholic

Cât de importante sunt cuvintele pentru bookaholici? Răspuns simplu și previzibil: extrem de importante, pentru că, tot din registrul evidenței, cuvintele sunt produsele și ingredientele din care se face mai apoi hrana cea de toate zilele a bookaholicilor :). De la persoană la persoană diferă doar  proporțiile și rețetele. Nu intenționez să fac acum și aici o pledoarie pentru limba română, deși abuzarea ei din ultima vreme este atât de flagrantă și de tristă încât ar necesita reacții imediate din partea noastră. Ceea ce vă propun este o călătorie în spațiul cuvintelor. Călătoria este una de relaxare, itinerarul este subiectiv, iar obiectivele turistice sunt surse aleatorii de informație despre cuvinte.

Fiecare dintre noi se raportează altfel la cuvinte, dezvoltăm relații diverse cu ele, dar toți le recunoaștem importanța. Toată viața ne este determinată, într-un fel sau altul, de cuvinte. Ele ne ajută să creștem, să învățăm, să ne facem prieteni, să ne îndrăgostim, să iubim, într-un cuvânt, să trăim. Dar sunt și cuvinte care ne fac să rupem prietenii, să urâm, să suferim, să ne dezdrăgostim, iar unele ne pot fi fatale, aruncându-ne în hăul disperării sau chiar al morții.

Cu câteva zile în urmă, nepoțelul meu de șapte ani m-a provocat la un joc de fazan. Am ieșit destul de repede din joc, și asta nu din cauza indulgenței cu care s-ar putea presupune că mi-am tratat adversarul, ci  pentru că am avut metode și scopuri diferite. El cum prindea ocazia, mă închidea cu un cuvânt standard (de exemplu restaurant sau argint), în timp ce eu îmi permiteam luxul să mai zăbovesc în căutarea unor cuvinte potrivite și nu atât de uzate. Jocul a fost frumos, dar se pare că eu nu am avut o prestație de lăudat, fie pentru că atunci când puteam închide cu un cuvânt standard nu o făceam, fie pentru că stăteam prea mult să mă gândesc. Drept urmare, mi-am încasat, mai în glumă, mai în serios, următorul reproș la finalul jocului din partea unui adult care ne urmărise: Se pare că nu te prea pricepi la cuvinte cu tot cititul tău…! E adevărat că citesc, nu foarte mult, nici măcar mult pentru că sunt leneșă, dar totuși citesc, și se pare că cititul acesta nu prea mi-a fost de real folos dacă nu m-am luptat cu dinții să câștig un joc de fazan în fața unui copil de șapte ani sau dacă nu reușesc în timp record să dezleg o revistă de integrame .

Așa am ajuns acasă gândindu-mă la cuvinte, la ceea ce înseamnă acestea pentru fiecare dintre noi și la relațiile pe care le dezvoltăm cu ele.

Relația mea cu cuvintele a fost de la început una absolut sinestezică și de adorație. Când eram mică mă jucam cu ele. Alegeam, de exemplu, unul pe care mai apoi îl întorceam pe toate părțile, îmi imaginam că îl pipăi, că îl miros, că îl gust, după care îi dădeam drumul în aer și mă zgâiam la el (ca Zgâicioasa lui Tim Burton). Cuvintele îmi plăceau la fel de mult ca bucățile de sticlă colorată prin care priveam soarele. Moar, dor, revent, dobitoc, sicofant, pancove, zădărnicie – iată câteva din jucăriile mele de care îmi amintesc. După ce am crescut am avut bucuria să descopăr multe alte persoane pe care cuvintele le fascinaseră. De la prieteni de anduranță sau de-o porție până la scriitorii mei preferați. Au existat diferite surse care mi-au adus bucuria informației: cărți, dicționare, proiecte, articole sau discuții amicale. Despre unele dintre ele, cele care mi-au venit imediat în minte, voi încerca acum să spun câteva cuvinte. 🙂

Fascinația cuvintelor de Omar Prego Gadea și Julio Cortázar este, de fapt, un interviu amplu, complex luat de către Gadea lui Cortázar, cred cel mai frumos pe care l-am citit până acum. Dincolo de cuvinte, de relația lui Cortázar cu acestea, dacă vă interesează dedesubturile operei, curiozități și contexte din viața privată care se regăsesc printre rânduri în multe din scrierile lui, dacă sunteți curioși care e părerea lui despre rolul literaturii și cine sau ce i-a influențat opera, atunci merită să citiţi această carte. Din păcate însă nu va fi uşor să o găsiți pe piață. 🙁

Curios primele mele amintiri sunt de diferențiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că dacă n-aș fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost – pentru mine – completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Și chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârșească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult. Pag. 35-36

(…) Fascinația pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una din amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (…) mă văd scriind cuvinte cu degetul, în fața unui perete. Îmi întindeam degetul și scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe din ele – erau deja cuvinte fetiș, cuvinte magice. Ceva m-a urmărit apoi de-a lungul vieții. Existau câteva nume proprii care, nu știu de ce, aveau pentru mine o încărcătură magică. (exemplu Lola Membrives)

(…) Chiar acesta este momentul când am început să mă joc cu cuvintele, să le separ de fiecare dată tot mai mult de utilitatea lor pragmatică și să încep să descopăr palindroamele, remarcate mai târziu în cărțile mele. Pag. 36

Mai departe Cortázar vorbește despre intuțiile semantice, despre acel copil nemulțumit de lumea aparentă din jurul său, care bănuiește că există o altă realitate care îl tentează irezistibil, dar care îi și atrage singurătatea, deoarece – camarazii mei – când, uneori, însuflețit le transmiteam vreuna din aceste intuiții – , mă priveau uimiți sau mă luau peste picior, obligându-mă să mă închid în mine însumi și să păstrez toate astea ca pe un secret foarte personal. (…) Nu mă urmau, ba chiar respingeau toate acestea ca pe o dovadă de prostie, sau de efeminare, de poponărie. În loc să joc fotbal eu îmi pierdeam timpul cu învârtitul cuvintelor și cu „chestii de fetiță”. Pag. 39

Închei Fascinația cuvintelor exact cu începutul ei. Aflăm de la Omar Prego că într-un alt inteviu Cortázar ar fi spus că dacă nu ar fi scris Rayuela s-ar fi aruncat în Sena. Mă bucur teribil că a scris-o și că, noi cititorii, nu am fost privați de două comori literare și umane care sunt această carte și autorul ei.

Fascinația cuvintelor de Omar Prego Gadea și Julio Cortázar, editura Fabulator 2007.

Următoarea oprire: Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit de Roland Barthes. Da, ar fi fost cam greu să lipsească Barthes în acest fugar periplu de amintiri legate de cuvinte. Încep cu textul de pe coperta a patra care continuă ideea legăturii sinestezice a scriitorului cu cuvintele pe care am întâlnit-o și la Cortázar și faptul că acestea (cuvintele) ne ajută să ne îndrăgostim, dar ne fac uneori și să ne dezdrăgostim.

Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca şi cum aș avea cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorință. Fragmentul face parte din capitolul A menține în formă prin vorbă – Dedicație, pe care Barthes îl încheie cu următoarea concluzie: Nimeni nu are dorința de a vorbi despre dragoste, dacă nu o face pentru cineva. (pag. 83)

Barthes construiește cartea asamblând bucăți de origine diversă. Pleacă în primă fază de la Suferințele tânărului Werther (pe care o numește lectură obișnuită) la care adaugă bucăți din alte lecturi, pe care le consideră insistente (Banchetul lui Platon, Zen, psihanaliza, anumiți mistici, Nietzsche, lied-uri germane). Asezonează apoi totul cu lecturi ocazionale, conversații amicale și experiențe de viață personale. Despre necesitatea cărții el spune: discursul de îndrăgostit este astăzi de-o singurătate cumplită. Este posibil ca mii de persoane să-l țină, fără însă să-l și susțină, este părăsit cu desăvârșire de către limbajele care-l înconjoară: sau ignorat, sau depreciat, de toate luat în derâdere, îndepărtat nu numai de puterea în sine, dar și rupt de mecanismele acesteia. Atunci când este antrenat de propria sa forță înspre deriva desuetudinii, atunci când este deportat de orice gregaritate, unui discurs nu-i mai rămâne decât să devină locul, oricât de strâmt, al uneii afirmări. Fără a mai lungi vorba, vom spune că această afirmare este însuși subiectul cărții care începe acum.

Ultima oprire Barthes este la capitolul Ne suntem Propriii demoni, unde în partea a treia ne învață cum să respingem un demon.

Demonii mai ales cei de limbaj (și ce altceva ar putea fi aceștia?), se bat între ei prin chiar intermediul limbajului. Aș putea atunci spera să exorcizez cuvântul demonic care-mi este șoptit (de mine însumi), înlocuindu-l (dacă am atâta talent lingvistic) cu un alt cuvânt, mai pașnic (mă gândesc la eufemisme). Astfel: când credeam și eu că am ieșit din criză, iată că – favorizată de o lungă călătorie cu mașina – o logoree mă apucă, care nu încetează să-mi tulbure mințile cu gândul, dorința, regretul, agresiunea pentru celălalt; adaug apoi la aceste răni descurajarea de a fi obligat să constat că mă îmbolnăvesc din nou; vocabularul francez este însă o adevărată farmacopee (otravă pe de o parte, remediu pe de alta): nu, nu recad, nu este decât o ultimă zvâcnire a demonului de mai înainte.  Pag. 91

Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit de Roland Barthes, Editura Cartier, 2007

Normal că nu puteau lipsi de aici Cuvintele lui Sartre. Copilul Sartre a fost privilegiat. A avut parte, pe lângă dragostea familiei, și de confortul burghez și de o educație temeinică. El însuși recunoaște această dovadă de simpatie din partea destinului: Era Paradisul. În fiecare dimineață, mă trezeam uimit de bucurie, binecuvîntînd norocul care făcuse să mă nasc în familia cea mai unită, în țara cea mai frumoasă din lume. Nemulțumiții mă scoteau din sărite: ce motive aveau să se plângă? Pag. 54

Primele experiențe legate de cărți și de cuvintele din ele au fost pentru micul Jean-Paul deopotrivă frustrante și revelatoare. Descurajat de nereușita de a simți că posedă cărțile, după ce încercase să le miroasă, să le pipăie, să le facă să trosnească, după ce, tot fără succes, le tratase ca pe niște păpuși – bătându-le, sărutându-le, legănându-le, mama este cea care îl scoate din impas, făcând cartea să vorbească.

După o clipă am priceput: cartea vorbea. Ieșeau de acolo fraze care mă înspăimîntau: erau niște gîngănii, miriapozi adevărați mișunau de silabe și de litere, își înșirau diftongii, făceau să vibreze consoanele duble; cîntate nazale, întretăiate de pauze și suspine, bogate în cuvinte necunoscute, se desfătau singure cu meandrele lor, fără să se sinchisească de mine; cîteodată dispăreau înainte să apuc să le înțeleg, alteori înțelegeam dinainte, dar ele continuau să se rostogolească cu noblețe, îndreptându-se spre sfârșitul lor, fără să mă scutească nici măcar de o virgulă. (…) Cuvintele se răsfrîngeau asupra lucrurilor, transformau acțiunile în ritualuri și evenimentele în ceremonii. Pag. 63

Mai apoi a reușit să îmblâzească cuvintele, învățând să citească, reușită care i-a adus pe lângă inefabilele bucurii și noi temeri.

Îmi băgam în cap, prin ochi, cuvinte otrăvite, infinit mai bogate decât aș fi bănuit eu. Marea întrebare era: (…) n-o să mă infectez, n-o să mor otrăvit?

Și coșmarul continua:

Cînd se lăsa seara, rătăcit într-o junglă de cuvinte, tresărind la cel mai mic zgomot, credeam că trosniturile parchetului erau interjecții, mi se părea că descopăr limbajul în starea lui naturală, fără oameni. Cu ce ușurare lașă, cu ce dezamăgire regăseam banalitatea familială cînd intra mama și făcea lumină strigând: „Îți strici ochii, sărăcuțul de tine!” pag.70

Cuvintele, Greaţa de Jean-Paul Sartre, editura RAO 2005

Știu ce i-aș întreba pe Cortázar, pe Barthes și pe Sartre dacă, ipotetic vorbind, i-aș întâlni și aș avea privilegiul de a le adresa o întrebare: dacă obișnuiau să joace fazan sau să dezlege integrame și cât de buni erau la treaba asta. 🙂

Mi-au venit in minte apoi cuvintele nepotrivite ale Rodicăi Zafiu din Dilema Veche. De mai bine de doi ani în fiecare săptămână doamna Zafiu explică de ce sunt nepotrivite unele cuvinte sau ne arată că noi suntem cei care folosim nepotrivit cuvinte nevinovate. Pe site-ul România culturală veți găsi majoritatea articolelor doamnei Zafiu, atât pe cele din Dilema veche, cât și pe cele din România literară.

Tot gândul la cuvinte mi-a reactivat o amintire din școala generală, de prin clasa a șaptea. Eram la ziua unui coleg și nu știu cum și de către cine a fost dezavuat un secret care la vremea aceea și în contextul respectiv părea foarte rușinos și stigmatizant: sora colegului aniversat învăța pe de rost cuvintele din dicționar. S-a râs, s-a făcut mare tam-tam și s-a conchis că respectiva era și proastă și ciudată. În aceste circumstanțe mi-a fost teribil de greu să recunosc că și eu citeam dicționarele. Ok, nu îmi propusesem să învăț pe de rost cuvintele, dar îmi plăcea să le citesc și să descopăr lumea în paginile lor. Când îmi era prea greu să scot din bibliotecă Dicționarul Explicativ al Limbii Române, mă mulțumeam cu mai puțin voluminoasele dicționare de neologisme sau de cuvinte călătoare. Acesta din urmă era cel mai interesant și exotic. Știați de exemplu că damigeana înainte de a ajunge în limba română din italienescul damigiana, are rădăcini în persanul Damagān, care a fost numele unui oraș sau că banana se trage din limba soso din Guinea sau că dolarul are proveniență germană – de la Joachimstaler, adică gulden din Joachimstal (localitate), scurtat Taler, în formă dialectală Daler? Fiecare cuvânt mă transporta simultan în două dimensiuni diferite, una semantică, alta geografică.

Dicţionar de cuvinte călătoare, Al. Graur, editura Albatros 1978

Un proiect fain legat de cuvinte este Reîmprietenirea cu limba română. Este un proiect început de Ioana și Alexandra, cele care au făcut posibile poveştile din sertar, şi are ca scop popularizarea unor cuvinte frumoase din limba română, ce sunt fie mai necunoscute, fie uitate sau folosite destul de rar. A pornit din dorința de a împărtăși cu alte persoane, printr-un mod vizual, cuvintele românești care ne plac, ne spune Ioana. Aici găsiți toată discuția cu Ioana consemnată de către Eli.

Nu vreau să îl uit pe Nichita Stănescu cu a lui atomică fantezistă a cuvintelor. Pentru o readucere aminte puteți citi textul Despre cuvinte și limbaj aici. Și Simona Popescu în Exuvii are o legătură aparte cu cuvintele.

Dar pentru că deja m-am întins nepermis de mult, închei forajul de suprafață despre cuvinte cu câteva recomandări culese de pe site-ul brain pikings.

Un alfabet vizual de cuvinte neobișnuite. A visual alphabet– Dictionary of unusual words.

Acersecomic: a person whose hair has never been cut.

Biblioclasm: the practice of destroying, often ceremoniously, books or other written material and media.

În aceeași manieră explicativ-vizuală este realizată și cartea Ounce dice trice —  scrisă de Alastair Reid și ilustrată de Ben Shahn.

Mesajul lui Reid din introducerea cărții atât pentru cititorii tineri în ani, cât și pentru cei tineri în spirit este:

And if you grow to love words for their own sake, you will begin to collect words yourself, and you will be grateful, as I am, to all the people who collect odd words and edit odd dictionaries, out of sheer astonishment and affection.

Și mă opresc la favorita mea Sparkle and Spin: A book About Words— o bijuterie ilustrată în 1957 de către faimosul designer Paul Rand și scrisă de către soția lui, Ann.

Ei, și acum la final cu atâtea cuvinte despre cuvinte în minte, haideți să ne relaxăm puțin cu un cântec despre cuvinte: Paroles paroles!