Tatăl meu a murit acum unsprezece ani. Pe atunci aveam doar patru ani. Nu credeam că voi mai auzi vești de la el, dar iată că scriem o carte împreună.
Când o carte are un început construit atât de simplu din trei propoziții, dar, în același timp, cu un efect destul de mare de agățare a cititorului, captându-ți atenția, prognoza bookaholicilor spune că este dificil să vrei să mai lași volumul din mână până nu te părăsește el, la sfârșit.
Fata cu portocale (Editura Univers, 2013 – a treia ediție, dacă nu mă înșel, după cea din 2003 și cea din 2009 de la Cotidianul, în traducerea Ralucăi Iani), o cărticică de numai 152 de pagini, strânge între copertele ei trei planuri narative care se întrepătrund: unul al poveștii fetei cu portocale, unul al scrierii unei scrisori de către un tată muribund și cel din urmă al fiului care citește scrisoarea tatălui său și o completează cu propriile comentarii. Schema este simplă și ușor de urmărit, mai ales că fiul, Georg, în vârstă de 15 ani, ține morțiș să accentueze aproape fiecare pendulare dintre prezentul său și intervențiile tatălui:
”Povestește mai departe, tată. Povestește mai departe pentru cei care citesc această carte acum” (p. 48) sau ”Dar povestește mai departe, tată. Nu am vrut să te întrerup. Tu ai întrebat ce se mai întâmplă cu telescopul Hubble, și acum cel puțin am răspuns la această întrebare” (p. 112).
Lucru care tinde să te streseze la un moment dat, chiar dacă în prealabil încerci să găsești motivații pentru care scriitorul norvegian Jostein Gaarder a adoptat formula aceasta de trecere dintre planurile narative – cum ar fi faptul că a încercat să aducă ficțiunea în fața cititorului, să o dezbrace, să apropie literatura de realitatea concretă sau că naratorul este un adolescent care are resurse limitate pentru a se exprima și poate avea, astfel, fraze sâcâitoare și ticuri verbale sau propoziții repetitive. Pe de altă parte, autorul migrează între tentația de a pune în gura copilului-narator gânduri complexe, profunde, și cea de a scoate la suprafață tot felul de asocieri amuzante caracteristice copiilor.
No comment, am răspuns.
Așa le spun politicienii ziariștilor atunci când nu au chef să răspundă la o întrebare incomodă.
Asemănarea între ziariști și părinți este că sunt la fel de curioși, iar asemănarea între politicieni și copii este că tot timpul sunt asaltați cu întrebări delicate la care nu este întotdeauna ușor de răspuns. (p. 65)
Dacă am pune pe fast forward paginile cărții, acestea s-ar derula cam așa: Georg este un băiat care nu-și amintește mare lucru legat de tatăl său. Până și fotografiile cu ei doi i se par străine, nepăstrând niciun eveniment în memoria sa despre puținii ani petrecuți în compania tatălui. Într-o zi, venind de la școală, găsește în sufrageria casei sale o mică reuniune de familie (bunicii din partea tatălui, mama, tatăl vitreg) care prevestește un eveniment deosebit. Îi este înmânată solemn o scrisoare abia găsită în căruciorul de bebeluș al lui, scrisă de tatăl său înainte de a muri (cu mai bine de 11 ani în urmă) și adresată lui. Surprins, băiatul se încuie în camera sa, își ia o Coca Cola și începe să citească scrisoarea trimisă de străinul numit ”tată”.
Am putea spune că Jan Olav îi vorbește fiului său de dincolo de moarte. Epistola începe astfel:
”Stai confortabil, Georg? Ar fi bine să stai jos pentru că am să-ți spun o poveste palpitantă” (p. 12).
Sper că inima nu v-a luat-o la galop. Fiți pe pace, Jan Olav nu începe ”povestea palpitantă” așa de repede. Mai întâi, relatează condițiile în care scrie, încercând să-și imagineze fiul în viitor (spera, e drept, ca scrisoarea să-i parvină lui Georg la 12-14 ani, nu la 15), descriind zilele în care scrie și piciul lui de trei ani și jumătate se joacă cu un trenuleț, vorbind despre suferința bolii și a conștientizării dispariției viitoare, adresând întrebări de tip ”Știi și câștigi”: ”Cine este primul ministru al Norvegiei? Care este numele secretarului general al O.N.U? Și ce se mai aude cu telescopul Hubble?” etc. Preambul necesar, desigur, căci, nu-i așa, cititorul întregii cărți trebuie să aibă în față tot contextul scrierii epistolei.
Numai bolile ușoare fac pacientul să cadă repede la pat. De regulă, o boală rea are nevoie de mult timp înainte să te dea peste cap și să dea cu tine de pământ pentru totdeauna. (p. 16)(
În fine, povestea pe care o promite tatăl vine ceva mai târziu. Este chiar istoria fetei cu portocale (cred că puteau fi orice altceva: mere, bomboane, castraveți etc.), narațiune care dă și titlul volumului. Jan Olav reconstituie momentul întâlnirii unei misterioase și frumoase femei cu o pungă mare de portocale în brațe, într-un tramvai, pe vremea când era student la medicină. Având în vedere că povestea de iubire dintre Jan și Veronika (fata cu portocale) este, din punctul meu de vedere, cea mai bine scrisă parte a cărții, cea care are reveniri frumoase din condei, scenarii inserate, un joc de-a șoarecele și pisica bine conturat și stăpânit, o gradare a tensiunii narative reușită, nu vreau s-o devoalez și să vă stric surpriza – deși nu e greu să bănuiți identitatea femeii și rolul poveștii în pânza narativă, e frumos totuși parcursul, e o călătorie ludică ce merită s-o faceți (a propos, am găsit un articol tare simpatic în care se iau toate locurile din Norvegia pe unde se întâlnesc personajele noastre și se arată pe hartă și-n fotografii 🙂 ).
Tata a trăit într-un alt timp decât timpul care trece acum, iar eu sunt nevoit să-mi trăiesc propria viață. Dacă toți ne-am îneca în scrisori de la părinții și bunicii care nu mai sunt în viață, nu am mai reuși să ne trăim propria noastră viață. (p. 31)
Pentru ca Georg să poată scrie cartea împreună cu tatăl său decedat era nevoie de artificii în textul scrisorii de tipul unor întrebări adresate fiului în momente-cheie ale basmului modern cu fata cu portocale în lumina reflectorului. Intervențiile lui Georg, oricât de inocente și uneori pline de candoare rămân, însă, plate, nu descoperim mare lucru în ele: este un băiat cât se poate de normal, cuminte, studios (are înclinații spre muzică – ia lecții de pian – și astronomie – tocmai terminase o lucrare despre telescopul Hubble – da, aici e o poveste rotundă, un transfer dinspre pasiunea tatălui spre viitorul copilului), fără revolte împotriva părinților (nici măcar îndreptate spre tatăl vitreg, pe care-l descrie cu mult prea multă maturitate, sau spre sora vitregă), fără probleme majore.
În cele din urmă, dialogul dintre cele două voci narative, inițiat de Jan Olav și întreținut de Georg, culminează cu întrebarea întrebărilor, strâns legată de povestea de iubire și de moartea iminentă a unuia dintre protagoniști:
”Tu ce ai fi ales dacă ai fi avut posibilitatea? Ai fi ales să trăiești scurt timp pe Pământ, pentru ca numai după câțiva ani să fii smuls de acolo, fără ca vreodată să te poți întoarce? Sau ai fi refuzat?
Ai doar aceste două alternative, căci așa sunt regulile. Dacă alegi să trăiești, atunci alegi să și mori”.
Fiul intră în horă și formulează un răspuns pentru frământările legate de efemeritatea vieții ale tatălui său, absolvindu-l de ”vina” de a-l fi conceput, alegând viața, în ciuda conștiinței morții. Aici, fix în punctul acesta, Jostein Gaarder demonstrează forța literaturii de a intra în pielea și-n mintea cititorului, în intimitatea gândurilor lui – căci fiți fără grijă, va ajunge să vă obsedeze ceva timp Întrebarea.
Una peste alta, cu bune și cu rele, lectura Fetei cu portocale, deși puțin facilă, poate fi extrem de plăcută pentru cei care nu se uită la stil, ci la poveste. De asemenea, funcționează și pentru cei care vor să vadă o legătură faină între știință și literatură. Cititorul poate fi prins (am testat-o odată ce am decis ignorarea scăpărilor) în mrejele narațiunii și, la sfârșit, când va închide cartea, nu va rămâne indiferent.
”Dar mai am ceva de scris. Mai am un așa-numit P.S. pentru tine, cel care citești această carte. Este doar un mic sfat confidențial:
Întreabă-i pe părinții tăi cum s-au întâlnit. Poate îți vor povesti o istorie palpitantă” (p. 149).
