Scriu rareori despre cărţi cu un entuziasm peste măsură. Inevitabil, o cronică după reguli bine împământenite va cere de la tine o doză obligatorie de obiectivitate. O pierd voit atunci când o carte continuă să mă entuziasmeze chiar şi la distanţă de săptămâni, chiar şi după ce am pus-o înapoi în raft, la finalul mai multor luni în care i-am schimbat doar locul pe birou. N-aş putea să scriu niciodată la fel despre toate cărţile. Aşa cum fiecare carte importantă ne schimbă în mod diferit, tot aşa nici eu n-aş reuşi vreodată să mă detaşez într-atât de tare încât să mă prefac, de dragul artei, că am rămas aceeaşi.
Renunţ, aşadar, la obiectivitate în favoarea unei cronici personale, pline de entuziasm şi fără limite în această privinţă. Întâlnirea mea cu Herta Müller nu s-a petrecut odată cu Leagănul respiraţiei, ci cu The Hunger Angel. Fără să ştiu, ca un magnet, titlul, coperta, o chemare nerostită m-au atras către raftul de sus, într-un anticariat ticsit de cărţi în limba engleză. Deloc aşteptată această întâlnire, deloc premeditată. Dar nu aşa sunt şi cele mai frumoase întâlniri şi cele care ne rămân în suflet pentru totdeauna?
Leagănul respirației (în germană, Atemschaukel) a fost publicat la Carl Hanser Verlag în 2009, în acelaşi an în care autoarei i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură. La noi a apărut, cu titlul de mai sus, la Editura Humanitas. Fără să ştiu, cartea în engleză a fost tradusă de Philip Boehm, traducător extrem de apreciat şi deţinător a numeroase premii pentru traducere. Iar cartea, precum şi ediţia din română, vibrează de poezie. În cea în limba engleză, probabil mai mult ca în alte limbi (cartea a apărut în 45 de ţări), un vânt cald răzbeşte până la noi, pagină după pagină. E o suferinţă aparte care se strecoară în viaţa tânărului german Leo Auberg, deportat din România în unul dintre lagărele de muncă forţată din Uniunea Sovietică, după finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
Poate că există în noi corzi pe care le ating numai anumite cuvinte. Poate că, întocmai precum corzile unui pian, cele mai subtile note reuşesc să vibreze îndelung la cea mai uşoară atingere. Căci The Hunger Angel sau Leagănul respiraţiei asta este: un acord prelung de pian.
Am descoperit în Leagănul respiraţiei forţa pe care un scriitor o poate da cuvintelor şi pe care o poate dărui, prin personaj, şi nouă, cititorilor. Am subliniat mnemonic acele fragmente la care ştiam că voi reveni doar pentru a scrie despre ele. Şi totul a plecat de la o singură propoziţie, cea pe care bunica lui Leo i-o spune acestuia înainte să plece: „Ştiu că te vei întoarce”.
Cum călătoresc cuvintele? Ce rămâne cu noi după ani şi ani în care ne-am spus că ne-am eliberat memoria sau că, dimpotrivă, am reuşit să păstrăm totul cât mai viu? Şi care sunt, mai ales, cuvintele care sapă adânc, invizibil, şi care continuă să ne formeze sau să ne deformeze fără ca noi s-o ştim? Iar tânărul Leo va descoperi de la bun început această forţă care învinge trecerea timpului şi, uneori, chiar moartea:
„Nu mi-am propus să îi ţin minte propoziţia. Am luat-o cu mine în tabără fără să-mi dau seama. N-aveam habar că mă însoţea. Dar o propoziţie ca aceea are o voinţă proprie. A lucrat înăuntrul meu, mai mult decât toate cărţile pe care le împachetasem. ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE a devenit complicele lopeţii şi inamicul îngerului hămesit. Şi pentru că eu chiar m-am întors, o pot spune: o propoziţie ca asta te ţine în viaţă”.
Până şi emoţiile sunt declanşate de cuvinte, iar firul nevăzut care le leagă pe toate este şi firul pe care îl urmează Leo pentru a reuşi, în cele din urmă, să rămână în viaţă. Cu ce nou context de dus în spate după cinci ani petrecuţi într-un lagăr de muncă, asta vă las pe voi să descoperiţi.
Dar ce structură aproape magică, supusă unui limbaj aparte, se compune din fiecare element din tabără. Iar îngerul foametei însoţeşte tot, căci fiecare om de acolo îşi poartă pe umeri îngerul hămesit. Şi fiecare bucată de pâine cântărită pare întotdeauna mai mare în mâinile celuilalt şi întotdeauna mai mică după schimb. Şi fiecare lopată de cărbuni înseamnă un gram de pâine şi niciodată lumea nu va mai putea fi împărţită între a fi şi a nu munci, pur şi simplu.
Cei cinci ani petrecuţi în tabăra de muncă forţată sunt lipsiţi de aproape orice exista înainte pentru cei închişi. Şi tot ceea ce nu există este dublat de amintiri, de fragmente, de mirosuri, de rememorări. Şi, în acelaşi timp, uitarea este cea care transformă totul într-un vis îndepărtat, cea care îi ajută prea puţin pe unii să reziste în vreme ce, pentru alţii, salvarea e la fel de îndepărtată ca trecutul lor:
„Şi luna are o viaţă aici şi o altă viaţă acasă, deasupra acoperişurilor de provincie. În ambele locuri lumina ei străluceşte întreaga noapte, iluminându-şi inventarul străvechi – un scaun de pluş şi o maşină de cusut. Scaunul pluşat miroase a prăjituri cu lămâie, maşina de cusut miroase ca ceara de mobilă”.
Un singur indiciu şi totuşi poate prea mult despre reîntoarcerea lui Leo, după cinci ani petrecuţi în tabăra de muncă forţată. Reunirea cu familia nu îşi urmează firul dorit sau aşteptat de cititor. S-a întors acelaşi fiu silit să plece în Uniunea Sovietică şi a revenit, totodată, o cu totul altă persoană:
„Acum eram altcineva. Ne ştiam unii pe alţii într-un fel în care nu mai eram şi nici nu mai aveam să fim vreodată. Să fii străin e greu, dar să fii un străin când eşti atât de imposibil de aproape e de nesuportat. Mintea mea era în valiză, respiram în ruseşte”.
Perspectiva asupra vieţii întregi va rămâne, iremediabil, dislocată, îşi va pierde pentru totdeauna reperele iniţiale şi va căpăta paradigme noi, nedorite, dar imposibil de înlocuit. Trecutul nu poate fi uitat şi nici măcar nu poate fi abandonat într-un colţ, depozitat şi revizitat, după voie. Prezentul se confundă cu trecutul, în încercarea de a găsi un mod de convieţuire:
„Micile comori au un semn care spune, Aici sunt.
Comorile mai mari au un semn care spune, Îţi aminteşti.
Dar cele mai nepreţuite comori dintre toate vor avea un semn care spune, Am fost acolo”.
Patru caiete i-au servit Hertei Müller pentru a scrie această carte, după conversaţii îndelungate cu poetul Oskar Pastior (1927-2006) şi alţi supravieţuitori ai lagărelor sovietice.
