Eram în liceu când un eseu pentru ora de franceză m-a pus pentru prima dată în situația de a scrie despre minciună. Și cum scrisul a presupus o limpezire și o asumare mai intensă decât simpla chibzuire în adâncul minții, episodul a rămas cumva prins de mine. Titlul în franceză nu era tocmai neutru, doza de „îndrumare” fiind considerabilă. Toutes les vérités ne sont pas bonnes à dire. Sugestia resimțită era destul de limpede: dacă spui mereu adevărul, provoci probleme. Unele minciuni sunt necesare. Sunt albe. Și, cumva, sugestia venea să confirme ceea ce fiecare dintre noi obișnuiește să facă deseori, în proporții și contexe diferite. Fie pentru a-și înlesni calea, fie pentru a le fi celor din jur mai bine. Egoism, ipocrizie, demagogie, diplomație, altruism, patologie – multe scuze și acuze ar fi de găsit în jurul minciunii.
Dincolo de situațiile individuale, cotidiene, de peste 1500 de ani acceptarea minciunii a fost și una dintre dilemele dezbătute intens de teologi, de filosofi, de psihologi sau de moralişti. De creștini și de atei. Lumea creștină a fost chiar scindată la un moment dat de această problemă. Sfântul Augustin (354-430, episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii) a fost primul care a scris un eseu extins despre minciună, fiind și cel care a reușit să încline balanța în favoarea adevărului.
„Grea problemă este aceea a minciunii, ca una care, chiar în faptele nostre de zi cu zi, ne provoacă tulburare: ca nu cumva sau fără temei să taxăm drept minciună ceea ce, de fapt, nu este minciună, sau să considerăm că uneori trebuie să mințim pentru o cauză onestă, din datorie sau din milostenie” – așa își începe Sfântul Augustin eseul despre minciună, punându-i cititorului în față principalele aspecte pe care minciuna le răscolea în vremea veche și nu numai.
Sfântul Augustin s-a remarcat prin polemica avută în special cu Ieronim, care acceptase că, în anumite situații, minciuna poate fi îngăduită și nu constituie un păcat, cu atât mai mult cu cât apostolii înșiși s-ar fi folosit de prefăcătorie, aluzia vizându-i pe Petru și Pavel. Cum teza lui Ieronim risca să pună sub semnul întrebării multe aspecte din creștinism, Augustin s-a detașat clar de acest curent de gândire care tolera minciuna în anumite circumstanțe. Nici din punct de vedere teologic, nici din punct de vedere moral, Augustin nu a admis ideea minciunii. Nu a considerat că între minciună și adevăr există un spațiu intremediar, că există jumătăți de adevăr și jumătăți de minciună, așa cum nu poate exista fericire bazată pe minciună. Ca și Toma de Aquino și Immanuel Kant mai târziu, Augustin a considerat că a minți, indiferent de situație, înseamnă a vorbi deliberat împotriva minții, împotriva ta, instituind astfel distincția dintre minciună și adevărul obiectiv sau simpla falsitate a unei afirmații.
Polemica Sfântului Augustin a prins contur atât în corespondența purtată cu Ieronim, cât și în cele două eseuri dedicate minciunii: „Despre minciună” (abordare teoretică) și „Împotriva minciunii”. Deși unele aspecte abordate în cele două lucrări nu sunt tocmai convergente, ideea de bază este aceea a respingerii oricărei forme de minciună, unul dintre pasajele biblice asumate de Augustin fiind acesta: „nici o minciună nu vine din adevăr”.
Sfântul Augustin a identificat opt categorii de minciuni în ordinea descrescătoare a gravității lor și a exprimat o oarecare rezervă doar față de ultima categorie – minciuna care nici nu dăunează nimănui și este și de folos cuiva pentru a-l feri de primejdia pângăririi trupești. Intransingența față de minciună, față de înșelătorie, față de relativizarea adevărului i-a conferit gândirii augustiniene o vastă influență. Asta și datorită nuanțelor cu care a reușit să abordeze subiectul, dilemele deschise putând funcționa și azi:
„… de mințit minte acela care una are în gând și altceva redă prin cuvinte sau prin oricarea alte moduri de semnificare. De unde se și zice că mincinosul are «inimă dublă», adică două feluri de a cugeta – unul cu privire la lucrul despre care sau știe, sau socotește că este adevărat, dar pe care nu îl enunță, celălalt cu privire la un lucru pe care îl enunță, știind sau socotind că este fals […] Căci faptul că cineva minte sau nu minte trebuie judecat după modul său de a gândi, și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele”.
„Se cade, prin urmare, să se cerceteze cine este mai degrabă mincinos – cel care spune ceva fals ca să nu înșele, sau cel care spune ceva adevărat ca să înșele, câtă vreme unul știe sau socotește că spune ceva fals, iar celălalt știe sau socotește că spune ceva adevărat”.
„… admițând că trebuie îngăduit un anume rău pentru a nu permite unul mai mare, fiecare măsoară răul nu după regula adevărului, ci după pofta și obișnuința proprii și consideră că este mai grav răul de care se îngrozește el însuși, nu acela care, de fapt, trebuie evitat în mai mare măsură”.
Cu toate astea, intenționalitatea (a)morală a minciunii rămâne, cred, o problemă greu de tranșat, formele pe care le ia minciuna fiind și ele extrem de subtile: minciuna din tăcere, refuzul asumării unei opinii, sensuri ambivalente, așa-zisele rezerve de gândire etc. Forme ce pot fi situate și în teoria spunerii adevărului.
Moralitatea intenției poate fi pusă sub semnul întrebării în anumite contexte. E suficient să ne gândim la creștinii care i-au ascuns pe evrei din fața naziștilor sau la atitudinile de necooperare cu securitatea comunistă. Paradoxal, dreptatea și integritatea umană se păstrează uneori tocmai prin ceea ce poate fi definit drept „minciună”.
Nici citindu-l pe Sfântul Augustin eu nu am reușit să mă scutur de titlul eseului de la franceză: Toutes les vérités ne sont pas bonnes à dire. Doar croiala minciunilor albe își schimbă mereu fața, iar noima necesarului e amăgitoare adesea.
Sfântul Augustin, Despre minciună, Ediție bilingvă, Traducere din limba latină de Lucia Wald, Studiu introductiv și note de Constantin Georgescu, Revizie științifică de Mariana Băluță- Skultéty, Humanitas, 2016
