Teribilistul scriitor austriac Peter Handke s-a impus de foarte tânăr pe piaţa literară de limbă germană. La 23 de ani, invitat fiind de Gruppe 47 – din care făceau parte, printre alţii, şi Heinrich Böll, Günter Grass, Ingeborg Bachmann –, după ce a ascultat câteva texte, s-a ridicat şi le-a reproşat celor prezenţi neputinţa lor de a descrie. Bineînţeles, a fost dat afară de la întâlnire, dar diverse reviste i-au publicat fotografia şi au scris despre gestul lui. Primul său roman, apărut în 1970, Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, se bazează tocmai pe procedeul descrierii. De ce a ales ca punct central al prozelor sale tocmai acest procedeu literar? Victor Scoradeţ – prefaţatorul ediţiei româneşti a romanului – dă un răspuns mai mult decât lămuritor:
Descrierea reprezintă singura modalitate de a evita capcanele unui limbaj ce abundă în clişee, poncife, truisme – aşadar în elemente prefabricate ce parazitează pe de o parte percepţia, pe de alta comunicarea. Handke şi-a elaborat o estetică a simplităţii şi îşi propune să descopere (şi nicidecum să re-descopere!) realitatea, o realitate ocultată de experienţa devenită clişeu. Fascinaţia detaliului, descrierea nudă, interzicându-şi metafore, comparaţii – cu excepţia cazului când, aşa cum notează în jurnal, comparaţia ar fi trăită, aşadar expresie directă, iar nu elaborată, mediată de intelect.
Scris într-un stil arid, frust, romanul Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri este conceput, aşadar, ca un experiment care vizează o „distilare” a limbajului. Descrierea este făcută într-un stil din care emoţionalul a fost suprimat, fiind astfel subliniată criza de comunicare dintre oameni într-o societate lipsită de compasiune, care funcţionează pe baza unor convenţii.
Joseph Bloch, protagonistul romanului, instalator şi fost portar de fotbal, află, într-o dimineaţă, că a fost concediat. Având acum destul timp la dispoziţie, colindă străzile oraşului, doarme în hoteluri, merge la film. Totul îi pare lipsit de sens, iar oamenii, nişte prizonieri ai convenţiilor. Într-o seară, abordează o casieriţă de la un cinematograf, Gerda, care îi cedează fără prea multe reţineri. Atitudinea ei i-a părut lui Bloch una convenţională, deloc dictată de un impuls adevărat, real. Era o convenţie, la fel ca realitatea care îl înconjura.
Pentru Bloch, acest tip de realitate era capcana din care încerca să evadeze, iar Gerda, prin purtarea ei – atât de tipică, în viziunea lui Bloch –, îi amintea cu asupra de măsură de falsitatea acestei realităţi, a relaţiilor dintre oameni. Cedând unui impuls de moment, rod al unor tensiuni acumulate de-a lungul zilelor trecute, Bloch o sugrumă pe Gerda, scena fiind redată într-o tonalitate neutră, respectând convenţia descrierii impersonale (iată că şi textul literar este rodul unor convenţii!). Însuşi Bloch e atât de impersonal în gestul său, încât e atent şi la ce se întâmplă în jur, în tot acest timp:
Dintr-odată o strânse de gât. De la bun început o strânse atât de puternic încât ea nici nu apucă să creadă că e vorba de o glumă. Bloch auzi glasuri afară pe coridor. Îl cuprinse o frică de moarte. Observă că din nasul ei se scurgea un lichid. Ea bolborosea. În sfârşit auzi un zgomot ca o trosnitură. Era ca şi cum pe un drum de ţară cu hârtoape o piatră loveşte brusc dedesubtul maşinii. Pe pardoseala acoperită cu linoleum se scurse salivă.
Bloch se ascunde la o prietenă care ţine un han într-o localitate din sud, în apropierea graniţei. Acolo trăieşte aceeaşi senzaţie de inutilitate a oricărei acţiuni omeneşti, nimic nu-l poate scoate din această stare, deşi urmăreşte în ziare evoluţia cazului casieriţei găsite moarte. Şi aici totul i se pare insuportabil, deşi este atent la amănunte, la tot ceea ce îl înconjoară: oameni, case, animale. Uneori, totul îi pare nou, ca şi cum ar privi pentru prima dată toate acele lucruri din jurul său.
Altfel spus, e vorba despre un nou mod de a vedea lucrurile, care se transformă în „privire erotică” („erotischer Blick”), acea privire care, conform lui Victor Scoradeţ, „eliberată de orice automatism, de orice apriorism, descoperă obiectele, detaliile, culorile din care se compune lumea de parcă le-ar vedea pentru prima oară”. La un moment dat, Bloch ajunge pe un teren de sport, unde a început un meci de fotbal. Acolo intră în vorbă cu un agent comercial pe care îl întreabă dacă, la o fază de atac, a fost atent nu la înaintaşi, ci la portarul spre care se îndreaptă înaintaşii cu balonul.
Remarca lui Bloch pare a ilustra atitudinea sa faţă de viaţă, atenţia sa îndreptată spre lucruri în aparenţă lipsite de importanţă, diferite de cele spre care îşi îndreaptă atenţia oamenii obişnuiţi, din rândul cărora făcuse şi el parte până la concediere:
«E foarte greu să nu te uiţi la înaintaşi şi la minge ci să-l observi pe portar», spuse Bloch. «Trebuie să te desprinzi de balon, ceea ce e într-adevăr nefiresc». În loc să te uiţi la minge, să-l vezi pe portar cum îşi ţine mâinile pe coapse, cum aleargă înainte, înapoi, cum se apleacă înainte, înapoi, cum se apleacă spre stânga şi spre dreapta şi cum strigă la fundaşi. «De obicei îl observi abia când se trage un şut la poartă».
Cuvintele lui Bloch nu sunt lipsite de importanţă. Va fi prins, în cele din urmă, de poliţie? A început, oare, un joc de fotbal în care el este portarul care îi aşteaptă pe atacanţi, adică pe poliţişti? Da, romanul poate fi privit şi din această perspectivă, cea a unui meci de fotbal în care atenţia cititorului este direcţionată înspre portar, spre acel personaj care îi aşteaptă pe atacanţi, deşi: “«E caraghios să-l vezi pe portar fără minge, dar alergând încoace şi încolo, în aşteptarea mingii», spuse el”.
Despre asta pare a fi vorba în Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, romanul din 1970 al lui Handke, un roman în care atenţia cititorului este deturnată în mod voit către lucruri în aparenţă lipsite de importanţă. Bloch însuşi, protagonistul romanului, pare preocupat de lucruri banale, insipide, însă el, fostul portar la o echipă de fotbal, se pregăteşte pentru altceva, pentru acel şut cu care un atacant isteţ s-ar putea sa-l păcălească dacă va fi prins nepregătit.
Roman al însingurării, al absurdului, mizând pe experiment, Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri are o rudă prestigioasă în literatura franceză, mai bătrână cu trei decenii, şi anume Străinul de Albert Camus. Fără îndoială, Meursault este fratele mai mare al lui Bloch.
Peter Handke, Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri. Femeia stângace, traducere de Corina Jiva, Editura Univers, Bucureşti, 1993, 188 p.
