În noiembrie 1962, în paginile revistei Novîi Mir (Lumea Nouă), era publicat microromanul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Autorul, Aleksandr Soljeniţîn, va deveni celebru datorită acestei cărţi, publicate apoi în volum cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, care se afla în plină campanie de „demascare“ a crimelor staliniste. Alexandr Soljeniţîn nu era străin de ororile lagărelor staliniste, orori descrise cu asupra de măsură în microromanul său.
Pentru că, în 1945, într-o scrisoare trimisă de pe front, criticase regimul stalinist, a fost condamnat la opt ani de lagăr. În 1953, Stalin a murit, iar urmaşul său, Nikita Hruşciov, părea hotărât să schimbe lucrurile în bine în Uniunea Sovietică, o iluzie în care au crezut mulţi. Iluzia a fost hrănită şi de apariţia cărţii lui Soljeniţîn, care denunţa, pentru prima dată, ororile Gulagului. Dacă se putea vorbi liber despre dictatura care începuse din 1917, despre teroarea din 1930 şi, mai ales, dacă se putea vorbi liber despre crimele staliniste, atunci orice era posibil.
În 1964, însă, Hruşciov este destituit, iar teroarea comunistă este reinstaurată. Soljeniţîn nu mai poate publica nimic în Uniunea Sovietică. În 1970 i se acordă, la propunerea lui François Mauriac, Premiul Nobel pentru Literatură, premiu pe care nu îl va refuza, aşa cum o făcuse, înaintea lui, la sugestia autorităţilor, Boris Pasternak. În 1974, lui Soljeniţîn i se retrage cetăţenia sovietică. Începe pelerinajul prin lume al exilatului Alexandr Soljeniţîn, cu popasuri mai lungi în Elveţia şi SUA.
Acţiunea microromanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici este plasată în anul 1951, într-un lagăr de muncă din Siberia. Ivan Denisovici Şuhov este un ţăran, un om simplu, condamnat la 10 ani de detenţie, din care a ispăşit 8. Cititorului i se înfăţişează o zi din viaţa acestui condamnat, de dimineaţa, de la trezire, până seara, la culcare.
Deşi ca idee trimite la romane care mizează pe aceeaşi strategie, aceea de a povesti o zi din viaţa unui personaj – de exemplu, asta face Joyce în Ulise sau Broch în Moartea lui Virgiliu –, proza lui Soljeniţîn nu mizează pe experimentul literar, ci pe mesaj. Cartea a mai fost comparată şi cu Amintiri din casa morţilor, însă, dacă în romanul lui Dostoievski totul e înfăţişat din perspectiva unui intelectual, la Soljeniţîn totul este redat din perspectiva unui om simplu, fără educaţie.
În plus, cei care în afară avuseseră ceva funcţii, nu erau supuşi, în lagăr, la munci dezonorante. O recunoaşte şi Soljeniţîn atunci când, într-o şedinţă de redacţie la Novîi Mir, i se reproşează că deţinuţii din vechea gardă nu îşi schimbaseră opţiunea politică, deşi trecuseră şi ei prin lagăr:
Asta e cartea şi acesta sunt eu. Mă gândesc la cititor, însă la cititorul în genere, nu la unul care face parte dintr-o anumită categorie… Şi apoi oamenii la care vă referiţi n-au fost puşi, de regulă, în lagăr, la munci dezonorante, inumane. Potrivit calificării sau fostei lor poziţii, ei se aranjau la comenduire, la tăiat pâinea etc. Pentru a înţelege psihologia lui Ivan Denisovici trebuie să fi trecut efectiv prin calvarul muncilor de jos, să le cunoşti din interior. Dacă eu le-aş fi privit de la distanţă, n-aş fi izbutit să scriu cum am scris. Asta pentru că, pur şi simplu, n-aş fi înţeles nici măcar faptul că munca poate fi salvatoare…
În lagăr, deşteptarea se dădea la ora cinci dimineaţa. Şuhov, care de obicei se scula la deşteptare, în acea zi de iarnă din 1951 a rămas în pat până la adunare. Se simţea bolnav, avea frisoane şi dureri în tot corpul. Cu toate astea, iese afară, la adunarea tuturor deţinuţilor, pe un frig de aproape minus 30 de grade. Dar mai întâi este consemnat la trei zile şi trei nopţi de carceră pentru că a stat ceva mai mult în pat:
Dacă i s-ar fi dat carceră pentru altceva, dacă ar fi meritat pedeapsa, lui Şuhov nu i-ar fi părut rău. Acum, însă, era mâhnit pentru că întotdeauna se scula printre cei dintâi, iar astăzi întârziase pentru prima oară.
Aşa începe ziua lui Ivan Denisovici Şuhov. Totuşi, Şuhov este, în felul lui, un om norocos. În loc de carceră, va spăla duşumeaua camerei de gardă. După care merge la masă, unde nu prinde coada. Însă acolo, în sala de mese, „era o buimăceală de iad” şi frig. Sprijinit de un stâlp, stătea Fetiukov, care îi păzea mâncarea lui Şuhov.
În brigada lui Şuhov exista o ierarhie care era respectată, iar Şuhov, în ciuda celor afirmate de Soljeniţîn, pare-se că nu accepta chiar orice fel de muncă: „Erau oameni şi mai prăpădiţi decât ei”. Urmează apoi încolonarea pentru a merge pe şantierul de construcţii. Acolo, frigul e atât de puternic încât mortarul îngheaţă dacă nu este aplicat repede. O brigadă de deţinuţi trebuia să fie unită. În unele lagăre, dacă o brigadă, de pildă, nu-şi îndeplinea sarcina în timpul zilei, rămânea peste noapte în pădure. Delatorii, de asemenea, nu erau toleraţi.
Interesante sunt, în acest microroman, şi discuţiile dintre deţinuţi, unele cu iz intelectual, precum aceea despre genialitatea lui Eisenstein:
– Nu, tăicuţule – îi vorbeşte Cezar dulce, dând drumul la rotocoale de fum –, obiectivitatea ne cere să recunoaştem că Eisenstein este genial. Oare nu-i genial «Ivan cel Groaznic»? Dansul opricinilor cu mască! Scena din catedrală!
– O schimonoseală! – mârâie H-123, ţinând lingura înaintea gurii. E atât de multă artă, că încetează de a mai fi artă. Piper şi mac în loc de pâinea care ne este absolut necesară. Şi apoi cea mai infamă idee politică – justificarea tiraniei personale. E o batjocură la adresa a trei generaţii de intelectuali ruşi!
– Dar ce altă modalitate de tratare i s-ar fi admis?
– Ce i s-ar fi admis?! Ah! În cazul acesta nu-mi spuneţi că e un geniu! Mai bine aţi spune că e un linguşitor care a îndeplinit o comandă ca un câine. Geniile nu-şi adaptează modalitatea de tratare după gustul tiranilor!
Pe Şuhov nu-l interesează, însă, asemenea discuţii. Pe el îl interesează un singur lucru: să mai reziste în lagăr încă doi ani, atât cât i-a mai rămas de executat din pedeapsă. Finalul cărţii este, din acest punct de vedere, memorabil:
Adormi pe deplin mulţumit. Astăzi a avut o zi bună. Nu l-au băgat la carceră, brigada nu a fost mânată la «Orăşelul socialist», la prânz şterpelise un terci, şeful de brigadă o scosese bine cu procentajul, zidise peretele cu voie bună, nu-i găsise lama la percheziţie, câştigase câte ceva de la Cezar, îşi cumpărase tutun şi nu se îmbolnăvise mai rău. Trecuse o zi senină, aproape fericită.
Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizeci şi trei. Iar dacă socotim şi anii bisecţi, trebuie să adăugăm încă trei zile…
Aleksandr Soljeniţîn a rezistat opt ani în lagăr şi a reuşit să scrie despre această experienţă. O zi din viaţa lui Ivan Denisovici este una dintre primele cărţi în care e denunţată existenţa gulagurilor, a atrocităţilor din interiorul acestora, atrocităţi la care Occidentul nu a reacţionat de la bun început, considerând veştile despre aceste „gospodării” nişte basme, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul lagărelor de exterminare naziste.
A fost nevoie de un Soljeniţîn cu ale sale O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi Arhipelagul Gulag pentru ca Occidentul să deschidă, în cele din urmă, ochii şi să înţeleagă ce se petrece cu adevărat dincolo de Cortina de Fier.
Deşi citatele de mai sus sunt extrase dintr-o ediţie mai veche a microromanului semnat de Soljeniţîn, ediţie tradusă de Sergiu Adam şi Tiberiu Ionescu, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a apărut în 2013, la Editura Humanitas, într-o nouă traducere, semnată de Nina Grigorescu.
