În Rapport de police/ Raport de poliţie, volum apărut în Franţa în 2010, iar în România în acelaşi an la Editura Pandora, romanciera şi eseista franceză Marie Darrieussecq analizează fenomenul plagiatului din perspectiva celui acuzat. În 1998, ea însăşi a fost acuzată de „maimuţăreală” de către Marie Ndiaye, iar în 2007 a fost acuzată, de către Camille Laurens, de „plagiat psihic”, două acuze oarecum originale în felul lor. Ca răspuns, Marie Darrieussecq scrie un volum în care dezbate pe larg problema plagiatului, dar mai ales problema acuzatorului, a aceluia care suferă de „un fel de turbare de a fi plagiat” – demers complex, care schimbă perspectiva prin inculparea acuzatorului. Autoarea a surprins foarte bine, într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru Observator cultural (v. Observator cultural, nr. 552/ 2010), acest fenomen al „turbării de a fi plagiat”, dând în acest sens şi câteva exemple concludente:
…cel care acuză pe cineva că a fost plagiat manifestă de fapt dorinţa nebună de a fi plagiat, pentru că faptul în sine îl face să existe ca autor. A fi plagiat înseamnă a fi inspiratorul celui care e mai cunoscut şi, la limită, chiar mai bun, e semnul unui egocentrism, al unei puneri în valoare prin invocarea deposedării de un lucru care nu e recunoscut. Există, bineînţeles, mai multe categorii: printre ei cei care cred sincer că au fost plagiaţi, dar şi şarlatanii. Daphné du Maurier, de exemplu – autoarea Rebeccăi, un succes mondial, mai ales datorită ecranizării lui Hitchcock –, a fost acuzată de plagiat de două femei, care ilustrau perfect ambele categorii. Un caz de istorie literară remarcabil a fost povestit de Şalamov în memoriile sale, e vorba de anul 1927, cînd Gorki revine în graţiile lui Stalin, marele lui concurent literar fiind Maiakovski: se pare că KGB-ul a montat un întreg scenariu, acuzîndu-l pe Maiakovski de plagiat, pentru a-l discredita. Au povestit că Maiakovski a furat manuscrise ale lui Hlebnikov şi şi-a pus, pur şi simplu, numele pe ele (cazul perfect de plagiat).
Raport de poliţie e traversat de o întrebare obsedantă: la ce foloseşte acuzaţia de plagiat? La această întrebare, răspunsul îl găsim în rândurile citate mai sus. Pe scurt, acuzaţia de plagiat reprezintă, în cele din urmă, o încercare a acuzatorului de a se victimiza, de a atrage atenţia asupra sa. În fapt, constată Marie Darrieussecq, acuzaţia de plagiat este o consecinţă a kitschului, un kitsch care „crede că totul aparţine, că totul poartă o etichetă”. Prin urmare, nu-i de mirare că: „Fiinţa kitsch consideră că îşi aparţine şi că nu-şi este proprie decât sieşi”. Iată cum defineşte scriitoarea franceză fenomenul kitschului:
Kitschul este o problemă de ignoranţă estetică, iar acuzaţia de plagiat este una dintre manifestările lui: trebuie, într-adevăr, să fii puţin modern pentru a realiza că între texte există interferenţe, amestecuri şi ecouri care nu ţin de viciu, de o lucrare împotriva naturii ori de complot.
„Plagiatul psihic” ţine tocmai de această incapacitate, caracteristică „antimodernului” – „primul care vede plagiate peste tot şi le denunţă” – de a accepta că o experinţă, oricare, nu este propietatea cuiva, că ea este un bun comun. Această sintagmă denumeşte, în accepţiunea acuzatorului, situaţia pe care cineva nu a trăit-o, dar pe care şi-o asumă, scriind despre ea ca şi cum ar fi trăit-o. Marie Darrieussecq însăşi a fost acuzată de către Camille Laurens, în 2007, de „plagiat psihic”, şi asta pentru că Darrieussecq a scris un roman, Tom est mort, despre moartea unui copil, poveste exploatată şi de către Camille Laurens în romanul autobiografic Philippe.
Camille Laurens, după cum a mărturisit într-un articol din La Revue Littéraire („Marie Darrieussecq ou le syndrome du coucou”), s-a simţit deposedată de sentimentul de durere provocat de tragedia morţii fiului ei, o deposedare pe care o consideră rezultatul unui „plagiat psihic”. Oricât de absurd sună acuzaţia cu pricina, ea a constituit punctul de plecare în atacul împotriva lui Marie Darrieussecq. Cu alte cuvinte, nu ai voie să scrii decât despre ceea ce ai trăit. Altfel, orice asumare a unei situaţii din afara vieţii tale este doar o impostură, indiferent de calitatea literară a textului. Scriitorul este, altfel spus, scribul propriei sale existenţe.
Pe bună dreptate, Marie Darrieussecq sesizează, în interviul din Observator cultural, că în literatură există un gust foarte pronunţat pentru mărturiile veridice şi care discreditează, într-un anumit sens, romanele ca fiind „fictive, inutile şi mincinoase”. Acest gust este, în parte, consideră Darrieussecq, produsul emisiunilor de reality show şi al literaturii biografice de tip senzaţional. Afirmaţia lui Marie Darrieussecq că „un scriitor nu e obligat să-şi justifice scrisul prin propria viaţă” mi se pare, în fond, mai mult decât întemeiată, ba chiar incontestabilă.
În Raport de poliţie, pentru a veni în sprijinul demonstraţiei împotriva acuzatorilor, a celor care pretind că au fost deposedaţi de experienţe de viaţă, dar şi de texte propriu-zise, există capitole dedicate unor scriitori cunoscuţi acuzaţi, la un moment dat, de plagiat. Printre aceştia se numără Paul Celan (acuzat de plagiat de Claire Goll, văduva lui Yvan Goll, acuzaţie care i-a măcinat poetului sănătatea şi l-a împins, în cele din urmă, la sinucidere), Osip Mandelştam (acuzat de un anume Gornfeld că i-ar fi furat traducerea la Till Buhoglindă), Danilo Kiš (acuzat că ar fi scris Criptă pentru Boris Davidovici plagiind trările lui Soljeniţîn, care a trecut prin experienţa Gulagului).
Marie Darrieussecq realizează în Raport de poliţie un adevărat tur de forţă, investigând cazuri de plagiat celebre şi producând o răsturnare de perspectivă, prin aducerea acuzatorului la bara acuzaţilor. Prin acest volum, ficţiunea, văzută ca ieşire din sine, este reabilitată cu asupra de măsură.
În legătură cu opoziţia dintre ficţiune şi realitate – mai exact spus, dintre ficţiune şi biografic –, iată ce scria romancierul John Fowles în romanul său din 1969, Iubita locotenentului francez, afirmând, fără nici o ezitare, supremaţia ficţiunii – o anticipare a răspunsului care a venit, apoi, peste ani de la Marie Darrieussecq:
„…Un personaj e fie «real», fie «imaginar»? Dacă asta crezi, hypocrite lecteur, nu-mi rămâne decât să zâmbesc. Nici măcar propriul tău trecut nu-l mai consideri întru totul real; îl înzorzonezi, îl sulemeneşti sau îl vopseşti în negru, după caz, îl cenzurezi, îi mai pui, pe ici, pe colo, câte un petic… pe scurt, îl preschimbi într-o ficţiune, pe care o rânduieşti frumos în raft – cartea ta, iată, autobiografia ta romanţată. Suntem, toţi, într-o veşnică fugă de realitate. E o definiţie fundamentală a lui Homo sapiens” (John Fowles, Iubita locotenentului francez, traducere de Mioara Tapalagă, Polirom, Iaşi, 2013).
Marie Darrieussecq, Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura, traducere de Doru Mareş, Editura Pandora, Bucureşti, 2010, 328 p.
