Cum a reuşit Vestul să se ridice şi să domine lumea, timp de cinci secole, cînd nimic nu i-ar fi prevestit ascensiunea, şi ce anume i-ar putea grăbi, astăzi, sfîrşitul? De la aceste două întrebări, Niall Ferguson, unul dintre  istoricii britanici cu o foarte solidă cotă, a scris, în 2010, o carte care postulează, susţine şi apără poziţia dominantă şi, implicit superioară a Vestului în raport cu celelate civilizaţii.

Pentru cine nu agreează din start punctul de vedere, n-are rost să insiste: el e întărit paragraf cu paragraf şi rotunjit de la ipoteză la concluzii! Întrebarea centrală pentru cartea în discuţie nu e dacă o astfel de convingere se întemeiază (şi) pe altceva decît pe puterea de dominaţie, ci în ce mod civilizaţia vestică a reuşit să se plaseze deasupra  restului lumii timp de 500 şi mai bine de ani. Simplu!

Ferguson începe cronologic: pînă în secolul XV,  ne face atenţi, micile state din Vestul Europei, cele care, mai tîrziu vor deveni port-drapel pentru ceea ce astăzi numim civilizaţia occidentală, erau insignifiante în raport cu treapta de dezvoltare atinsă în timpul dinastiei Ming în China sau în Califatul abbasid, de pildă. Secolul XV a fost, spune Ferguson, un prag dincolo de care balanţa a început să se încline în favoarea Vestului.

În vreme ce  China, adoptînd o politică externă de izolare, şi Imperiul Otoman – viciat de o fiscalitate împovărătoare şi decuplat, odată cu radicalizarea islamismului, de la circuitul descoperirilor ştiinţifice – intrau pe o pantă retrogradă, Occidentul a început să se afirme, explică Ferguson, folosindu-se de şase pîrgii, pe care istoricul le numeşte killer aplications. Ele ar fi acele realizări-pivot, prin care civilizaţiaVestului s-a ridicat, s-a consolidat, s-a extins, şi pe care încă se bazează: competiţia, ştiinţa, proprietatea, medicina, consumul şi munca. Fiecare e discutată în parte, fiecare îşi are propriul istoric, şi fiecare generează, cum era de aşteptat, comentarii ce plasează fără rest Vestul deasupra oricărei alte civilizaţii.

Dacă aţi fi bănuit, ca mine, o ironie poznaşă în titlu, capitol după capitol devine tot mai limpede că nu e cazul; el traduce direct o certitudine adoptată fără nicio rezervă: lumea se împarte în Occident (prin care ai impresia, şi nu de puţine ori, că Fergusson înţelege doar Marea Britanie şi SUA!) şi restul! Cartea e scrisă în 2010, criza economică răscolise deja bursele de pe un întreg mapamond, China o ducea bine-mersi, tot în creştere economică, ceea ce nu s-ar fi putut spune despre SUA, şi nici despre GB, aşa că nu confortul i-a provocat istoricului de la London School of Economics un atare inventar valoric. Ceea ce observă cu îngrijorare – ca şi Huntington, la care şi face de multe ori referinţă – e faptul că Vestul e de astă dată ameninţat cu declin,  în vreme ce China (dar şi India,  plus restul „Rivalilor“) se ridică energic.

Respingînd teza ciocnirii civilizaţiilor, ca şi pe cea a ciclicităţii istorice, Ferguson atenţionează la dereglările din  interior care ar putea face Vestul să deraieze şi să-şi compromită grav poziţia dominantă, pe care a revendicat-o în ultimii 500 de ani: „Astăzi, cea mai mare ameninţare la adresa civilizaţiei occidentale nu sînt alte civilizaţii, ci slăbiciunea noastră de caracter şi ignoranţa istorică ce o alimentează“. Odată cu acest verdict vine şi o critică culturală implicită, care vizează, în special, relativismul valorilor şi un anume tip de… neîncredere în „civilizaţia pe care am moştenit-o de la strămoşii noştri“! Nu, nu-şi pune problema dacă neîncrederea despre care vorbeşte ar fi cumva îndreptăţită, ori măcar demnă de oareşce atenţie.

E cel puţin bizar să găseşti, într-un volum scris de unul dintre cei mai bine cotaţi istorici britanici,  un tip de argumentaţie care, în multe locuri, nu pare cu mult mai rafinat decît discursurile care au legitimat colonialismul în plin victorianism:

Aceste victorii nu au fost obţinute doar de imperialişti, ci şi de supuşii lor din colonii.

Sau

înainte să condamnăm imperiile vestice pentru că erau malefice şi exploatatoare – capabile doar de manifestări care erau exact opusul stării de civilizaţie – trebuie să înţelegem că ele aveau destul de multă dreptate cînd afirmau că misiunea lor era civilizatoare.

Da, de acord, pare să spună Ferguson, au fost şi victime, admitem că europenii s-au repezit cam rapace asupra teritoriilor virgine, pe care s-au întrecut să le colonizeze, dar au făcut şi mult bine, mai ales britanicii! E foarte amuzant cum istoricul – care critică tipul de colonialism francez  din Africa, îl denunţă pe cel german, iar la modelele portughez şi spaniol se uită cu condescendenţă, ca la nişte stîngace încercări de amatori –  nu are mare lucru de spus despre tarele  britanicilor, şi nici despre marşul, prin nimic mai puţin agresiv, al coloniştilor din America de Nord, chitiţi să împingă frontiera cît mai departe posibil. Se limitează la a pune în lumină superioritatea modelui pe care s-au ridicat coloniile în Nord, în raport cu cele din America Latină, argumentul fiind, simplu spus, că a fost totuşi mai bine să ocupi teritorii pe care să le munceşti prin forţe proprii, decît să ocupi teritorii şi să-i transformi pe foştii proprietari în sclavi, cum s-a întîmplat cu populaţiile din America de Sud.

De fapt, în analiza pe care Ferguson o face trecutului, problema nu se pune în termeni de bine şi rău, moral sau imoral, ci de succes şi eficienţa a unui model, politic în esenţă. Iar cel implementat de vestici (a se citi britanici) s-a dovedit,  zice el, mai rezistent, mai prosper, mai puternic şi mai dezirabil decît celelate. Pentru cei care sînt interesaţi să vadă de ce şi prin ce, cartea lui Ferguson e plină de argumente (de la fiecare în parte s-ar putea porni o polemică!). Ce urmăreşte, în fond, e să spună povestea de succes a ascensiunii Vestului şi a mijloacelor, a ideilor şi a valorilor care au făcut-o posibilă. Ferguson nu se abate pentru problematizări mai ample sau mai subtile, ba chiar ironizează, mai făţiş, mai printre rînduri, opinii care i-ar putea contesta convingerile:

Unii susţin că toate civilizaţiile sunt, într-un fel, egale şi că Vestul nu se poate pretinde superior, de exemplu, faţă de Estul Eurasiei. Acest relativism este absurd. Nici o altă civilizaţie înaintea Occidentului nu a atins vreodată o asemenea putere de dominaţie. În anul 1500, viitoarele imperii ale Europei stăpîneau 10% din suprafaţa Pămîntului şi cel mult 16% din populaţia acestuia. În 1913, unsprezece imperii occidentale controlau aproape trei cincimi din tot teritoriul şi populaţia globului şi peste trei sferturi (79%) din producţia economică globală.

Civilizaţia. Vestul şi restul e, fără îndoială, un volum erudit şi dinamic, pe care-l parcurgi fără efort  şi din care afli multe lucruri care ţin de pura ordine a faptelor, chiar dacă nu rezonezi obligatoriu cu teza. Ferguson are exerciţiul scrisului pentru un public larg (e şi un cunoscut editorialist), aşa că stilul în care expune nu pune niciun fel de probleme. Lucru care nu se poate spune însă despre multe dintre idei şi nici despre  tipul de argumentaţie, surprinzător de autosuficiente şi de părtinitoare. Nu poţi să reduci civilizaţia islamului la cultul supunerii, nici dacă spui că juri pe Shakespeare ca pe „un fel de Coran personal“. Asta, lăsînd la o parte retorica implicită unei atare afirmaţii.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *