Apărut la finalul anului trecut, volumul Două eseuri despre paradis și o încheiere semnat de Horia-Roman Patapievici aduce în prim-plan o temă pe care modernitatea o trecuse în rândul celor fanate. La urma urmei, o obișnuință culturală ne-a făcut ca de la prima întâlnire cu Divina commedia a lui Dante să intrăm într-un soi de partizanat estetic cu Infernul, în defavoarea Purgatoriului și a Paradisului. Trebuie spus din capul locului că nu avem de-a face cu un volum de investigație teologică, ci cu unul care vede în paradis un principiu de construcție estetică.
În primul eseu, Unde s-a dus paradisul?, Patapievici cartografiază traseul ideii de paradis, arătând prin ce resorturi se conservă paradisul în modernitate sau, mai degrabă, ce urme ale paradisului mai sunt încă lizibile.
Cât privește cel de-al doilea eseu din volum, Principiul paradisului. Vocea care vorbește în poemul epic modern, lucrurile se complică. Teza lui Patapievici este aceea că, în modernitate, s-a pierdut capacitatea de a percepe senzorial materia paradisului lui Dante care, în termenii lui T.S. Eliot, reușise „să întrupeze imperceptibilul în imagini vizuale”. La noi, acele imagini ajung mătuite. De aici dificultatea modernității de a mai putea da o viziune unitară a paradisului și de aici falimentul Cantos-urilor lui Pound.
Soluția salvatoare ar fi o „redescoperire a capacității omului de a percepe cu simțurile normale materia paradisului”. De aici rezultă, de fapt, crede Patapievici, tehnica literară a modernismului.
Pentru cine a urmărit traseul intelectual pe care H.-R. Patapievici și l-a creionat de-a lungul timpului, apariția unui volum de tipul acesta pare un pas cât de poate de firesc. Tocmai de aceea am ales să-l discut pornind de la cele două texte care au anticipat, de fapt, acest volum: Ochii Beatricei (transcrierea unei conferințe din 2004) și studiul introductiv la ediția Pound (2015). Aici se află germenii din care au rezultat eseurile despre paradis.
În Ochii Beatricei, Patapievici configura lumea lui Dante din Divina comedie, lume care era cu totul alta decât cea indicată de modelul cosmologiilor medievale, iar centrul de greutate era, și acolo, tot Paradisul.
Cât privește studiul care deschide ediția Ezra Pound, simt nevoia unor precizări suplimentare. Cu câteva excepții notabile, presa culturală/literară de la noi a discutat insuficient (sau, fatalmente, chiar deficitar) acest studiu care, altminteri, este o excelentă demonstrație de critică literară, întinsă pe mai bine de două sute de pagini. Așa încât o (re)lectură a lui, în acest punct, este utilă per se, nu doar pentru decriptarea eseurilor despre paradis.
Dar, cât privește cele Două eseuri despre paradis și o încheiere, propun o revizitare a secțiunii intitulate Excurs asupra metodei Cantos-urilor din studiul despre Pound. Aici, Patapievici plasează Cantos-urile în interiorul tradiției epice europene: „Pluralitatea limbilor inundă realitatea poemului epic modern, pentru că naraţiunea modernă e o problemă a modului în care sunt «zidite» unele în altele limbile trecutului, pentru a deveni o limbă vie a prezentului – adică una în care să se poată obţine prezentul etern (paradiso terrestre) şi învierea tuturor vocilor moarte din trecut (apocatástasis pantón)”.
În eseurile despre paradis, Papievici duce mai departe acest raționament din studiul introductiv la ediția Pound, arătând că, în poemele epice clasice, vocea care vorbește descrie o viziune, în timp ce, în poemul epic modern, vocea nu mai poate face descrierea unei viziuni, ci își amintește o viziune comparabilă unui dicteu automat – e ceea ce Pound va defini prin „detaliu luminos”.
Un alt centru de greutate al volumului ține de felul în care H.-R. Patapievici motivează scăderile din poemul epic al lui Pound: „Eșecul lui Pound în Cantos nu este al său, ca poet individual, este al poemului epic, ca poem epic modern. Ceea ce e putred la rădăcina poemului epic modern este faptul că e modern”. În acest punct, Patapievici aduce în discuție exemplul muzicii lui Gustav Mahler.
Voi încerca să extind un pic această trimitere. Să facem un scurt exercițiu de exegeză muzicală. Să luăm, de pildă, Simfonia a VIII-a (sau Simfonia celor o mie) de Mahler, care pendulează între Veni creator spiritus (un imn de secol XI) și părțile finale din Faust-ul lui Goethe (două referințe greu de mixat). Adorno, care îi dedică lui Mahler un amplu studiu, găsește partitura ca fiind neconvingătoare cât privește tocmai această miză transcedentală. Motivul este unul pe care Adorno îl reia des în eseul său: compozițiile lui Mahler sunt marcate de un soi de fractură internă care minează din interior coerența muzicii lui. La asta se referă, de fapt, și Pound atunci când spune despre Cantos-uri că există ceva putred la temelia lor. Iată una dintre concluziile lui Patapievici cât privește paradisul ca formulă estetică: „Literar vorbind, paradiziacul înseamnă formă, structură, unitate. Înseamnă coerența de care [Pound] e obsedat în ultimele schițe de Cantos că nu o are, că a pierdut-o – iar când are sentimentul că a regăsit-o, e fericit”. Urmând acest raționament, aceeași lipsă a structurii e cea care îl împiedică pe Mahler să atingă, estetic, paradisul.
De aceea Adorno e mefient și cât privește Simfonia a IV-a (acea candidă viziune a paradisului prin ochii unui copil) spunând că, încercând să demonstreze paradisul, nu face decât să-l infirme.
Dacă revenim la studiul introductiv la ediția Pound vedem că, pentru poemul epic modern, obținerea unui prezent etern este fundamentală: „În rezumat, «tradiţia noului» este simultan «a light from Eleusis», care străbate veacurile şi poartă cu ea frumosul, şi un mecanism intern al artelor, prin care noul poate fi actualizat din vechi (sau din învechit) pentru a produce, în prezent, eternitatea (sau paradisul)”. Poate că nu e lipsit de importanță că, într-o variantă incipientă, prima parte din Simfonia a IV-a a lui Mahler era numită „Lumea ca etern acum”. Iată cum, unind toate aceste puncte, ajungem la un numitor comun. Dacă acceptăm ipoteza lui Patapievici cum că „vocea care vorbește în poemul epic modern e obsedată de metafora regăsirii paradisului”, ne devin clare câteva dintre dificultățile la care s-a supus modernismul.
Incandescent, acest volum semnat de H.-R. Patapievici oferă o meditație pe tema paradisului, unde principalii actanți, Dante și Pound, sunt bornele care reconfigurează un întreg spectru cultural. „Și tot ce-am încercat să fac a fost un paradis”, spunea Pound într-unul dintre Cantos-uri. Dincolo de exemplaritatea intelectuală, H.-R. Patapievici își acordă răgazul de a pune în discuție o temă care, pur și simplu, îl entuziasmează, iar faptul e vizibil de la un capăt la altul al volumului.
