Bookaholic

Deviații de stereo este un roman scris între 2006 și 2011, distins cu mențiune la concursul de debut literar Unicredit Țiriac ediția 2011 și revizuit de poeta și prozatoarea Nora Iuga.

Construit pe baza unei serii de schițe și pasaje de proză scurtă creionate de-a lungul a cinci ani pe un blog cu titlul omonim, Deviații de stereo este o analiză colorată și pe alocuri ironică a generației Facebook și a felului în care viața acesteia, trăită pe jumătate în concret și pe cealaltă jumătate online, se transformă dramatic. Iubirile, prieteniile, bețiile la spartul târgului în club, întâlnirile la cafea și despărțirile făcute cu block și spam, toate se schimbă la față și capătă această nouă dimensiune, în care odată intrat, percepi și trăiești viața cu un atu sau un deficit în plus: butonul de Like.

Cunoaste-ți aproapele pe facebook și îl vei cunoaște și-n viața reală e gândul care le sâcâie pe personajele din Deviații de stereo, amestecate într-un vârtej constant al nopților petrecute în cluburile underground ale Bucureștiului, al concertelor cu trupe străine, al ieșirilor cu prietenii după 18 ore de muncă în agenție și al încercărilor mai mult sau mai puțin reușite de a lega un angajament emoțional sau erotic cu o altă persoană.

Facebook se pricepe să aducă oamenii împreună, să îi facă să socializeze, dar e un meșter iscusit și la stângăciile alienante care vin odată cu viața trăită pe net. Deviații de stereo vorbește despre confuzia, plăcerile și dramele tulburi ale unei generații despre care s-a vorbit mult în studii, în presă și în cărți (Y), ce funcționează dupa motto-ul Let’s just have sex, ‘cause love will tear us apart again*, rămânând în același timp o pledoarie pentru căutarea celuilalt într-o mare de necunoscuți sau de pixeli, în care fiecare colț de stradă sau fiecare nou friend request te face să dai nas în nas, din nou, tot doar cu tine.

*joc de cuvinte după piesa de referință a trupei Joy Division/Love will tear us apart

„Deviații de stereo”, de Ioana-Cristina Casapu – fragment

Noi

Sunt şosete cu degete, pensule pufoase, mănuşi cu dungi, Amaretto, chibrituri lungi, Coldplay, ghete galbene cu şireturi gri, cerneală pe degete, pălării, cizme roşii de cauciuc. Rujul grena, mahmureala din zori, cireşele, trenurile vechi. Podul Mincinoşilor; zgomotul de tocuri pe asfalt. Otrava de dimineaţă. Snow Patrol, Polaroidul, acadeaua Starbucks de portocale, mascara. Explosions in the sky – „The only moment we were alone”. Etichetele noi, hainele proaspete, sacoşele de hârtie, funinginea, degetele subţiri. Acoperişuri, gustul de aspirină, minimalismul, pereţii albi şi goi. Ferestrele înalte, canapelele bej, fierul forjat, lampa albă de la Ikea. Zăpada în palme, The Beatles, The Cure, The Clash. Culoarea somonului. Somonul. Rochia, orice rochie care nu alterează liniile fine, creioanele de ciocolată, mănuşile de box, dantela, cerceii Carla Szabo. Ciorapii trei sferturi, desenul cu dermatograf, săpunul colorat, Milan Kundera, peştii roşii. Dimineţile în patul meu portocaliu. Ploaia de primăvară. Pardesie cenuşii, umbrele telescopice, miros de guaşe şi tempera. Central Park, ora unsprezece, cu o cafea mare în mână, frunzele uscate sub tălpi, semafoarele, Great expectations, mirosul de mare de după plajă, mirosul de ojă, telefonul cu disc. Pielea albă, pantofii de lac. Muzică din Cărtureşti, muzică din filme, muzică din imaginaţie. Ţigările cu filtru galben închis (aşa cum trebuie să aibă toate ţigările), banca albastră din Cişmigiu, cărţile ale căror nume nu le mai ştiu, câmpurile goale, cărţile poştale, inelele cu pietre mari, cerceii-libelulă, lalelele. Cremă de faţă cu zahăr brun; filmele alb-negru, gleznele subţiri, casele cu sobă, lumina de toamnă târzie la Breaza, toate ţările friguroase care au dig. Şampanie, clătite braşovene, leagăn, ceştile albe, omuleţi cu cap de ghem, picioruşele motanului nostru, Sinatra, cafenelele din aeroport, trenul spre mare, mirosul de iarnă, Tom Waits. Air.

El e case albe, poduri de piatră, trupa de teatru, poveşti din copilărie. Vama Veche în iunie, flori de cireş, petale spulberate pe geamurile maşinilor. Colecţia Cotidianul, Trainspotting, Underworld, Irvine Welsh şi Wes Anderson. Concerte, muzică, film, lecturi suplimentare din altă viaţă. Dragostea durează trei ani, terasa La Motoare, parcul Grădina Icoanei toamna, Jonathan Safran Foer. Berea nefiltrată, barurile irlandeze, mâncarea mamei. Ordinea şi curăţenia. Bunici şi părinţi cuminţi la malul Dunării. Magicianul, Natalie Portman, cafeaua cu trei pliculeţe de zahăr brun. Negru, cenuşiu, albastru, alb, Alfie, Mick Jagger.

Ne iubim dimineaţa, când prin draperiile albastre din camera lui nu răzbate decât lumina fadă a zorilor. Ne iubim după-amiaza, când mirosul de clătite cu smântână ajunge din bucătărie până în dormitor, pe o tăviţă de lemn vopsită-n mov. Ne iubim iernile şi primăverile, când ne-amintim că ne-am cunoscut sub zăpezi şi sub vânt şi sub ploaie în luna lui Marte.

***

În facultate, mama insistase că ar trebui să fac parte dintr-o asociaţie studenţească. Nu aveam nici un sentiment de inutilitate socială derivat din lipsa unui loc de muncă stabil, însă hotărâsem să îi fac pe plac. Nu cunoşteam mare lucru despre conţinutul acelor secte, cum îmi plăcea să denumesc ONG-urile, şi am mers la trei interviuri într-o dimineaţă, hotărâtă să scap de toate dintr-un foc. Am fost acceptată la ultimul, deşi eram cam mahmură, şi, două săptămâni mai târziu, mi se ura bun venit în sânul larg al asociaţiei. Nu era chiar neplăcut, pentru că majoritatea şedinţelor şi succesele academice sau organizatorice se încheiau cu două rânduri de bere într-un bar din preajma ASE-ului. Desenam afişele pentru evenimente şi scriam comunicate de presă. Mai târziu, am învăţat să organizez evenimente cap-coadă şi să le promovez. A fost singurul lucru care mi-a părut relevant în toţi cei trei ani de facultate.

Aşa l-am cunoscut şi pe Dani şi am intrat în grupul lui de cunoscuţi. O adunare de acuplări longevive. Dani şi Oana erau împreună din liceu, iar Mărin şi Andreea – încă din şcoala generală, chestie care mi se părea extrem de romantică şi înspăimântătoare, în acelaşi timp. Mai era şi Robert Văduva, cu care nu m-am plăcut din primul moment în care am interacţionat. Era comunist şi misogin şi am rezumat contactul cu el la saluturi, pentru tot restul timpului petrecut în ONG: Oana se apropiase destul de mult de mine şi încerca să îmi fie prietenă. Îmi povestea toate detaliile relaţiei ei cu Dani şi mă invita la ea de câte ori rămânea singură. O refuzam politicos cu fiecare ocazie. Nu-mi dădeam seama ce îmi displăcea la ea. Părea un copil răsfăţat, când răutăcioasă şi vulgară, când dulce şi mieroasă ca o pisică. Trăia într-o vilă cu trei etaje împreună cu Dani. Părinţii ei avea majordom, servitori şi bucătăreasă. Dani îmi povestise mai târziu cum săpaseră şi un iaz în curte. Mama ei atârnase o talangă la poartă, în locul clasicei sonerii, pentru că o făcea să se simtă britanică. Oana era un amestec ciudat de inocenţă şi perversitate. Era stângace şi vulnerabilă, dar trăda o anume brutalitate. Virgin Suicides pe ritmuri de Lake of Tears. Vanessa o botezase, râzând, Onania.

Înainte de slujba la revistă, lucrasem două luni dintr-o vară împreună cu ea, cu Dani şi cu Văduva, la o redacţie de ştiri din Casa Presei Libere. Petreceam împreună toate pauzele de prânz şi de cafea şi fugeam deseori în Herăstrău, după încheierea programului. Ne afundam, în jurul unei mese cu pahare de vin şi paste carbonara, în discuţii plicticoase despre planuri de vacanţă, joburi în străinătate, părinţi şi relaţii. Ştiam despre Văduva că avea o iubită pe care o înşela de ani buni cu diferite fete, însă el era cel mai vehement propovăduitor al fidelităţii. Cu Dani mă împrietenisem strâns în acel an şi pierdeam multe nopţi pe net vorbind despre nimicuri fabuloase şi disecând sensul existenţei în patru. Îi explicam concepţiile mele despre inutilitatea vieţii pe Pământ şi futilitatea traiului într-o lume în care nu ne naştem pentru a fi fericiţi, redundanţa Bisericii ca factor de spiritualitate şi statutul ei de brand mondial, şi îi povestisem toate relaţiile mele eşuate de până atunci.

— Uneori cred că am devenit un barometru al aventurilor sentimentale ratate, îi spusesem. Miros tot ce se poate întâmpla de la distanţă. Mai mult decât atât, dacă n-am să mai fiu cu Vlad, nu vreau să mai încep niciodată o relaţie pe Internet, căci toate s-au terminat pe messenger şi în moduri de tot rahatul. Am ajuns la concluzia asta discutând tot pe messenger. Pe messenger m-am certat cu atâţia oameni, cu atâţia iubiţi, chiar şi cu Alexandra! Şi acum nu ne mai vorbim. Cred că ar fi interesant să se interzică messenger-ul. Oare ce ar face lumea?

— E un căcat de program… Ştii care-i faza? mi-a spus el. Oamenii, de exemplu, psihologic vorbind, nu sunt făcuţi să omoare… În luptele dintre lupi, în momentul în care unul e la pământ şi celălalt aproape a dat lovitura de graţie, învinsul adoptă un comportament de pui şi câştigătorul nu-l ucide. Există mecanisme psihice care împiedică asta. Dar oamenii au eradicat contactul direct intre ei. Contactul vizual nu exista în online. Messenger-ul nu are ton. Şi e atât de uşor să apeşi pe un buton şi să ucizi mii de oameni cu o bombă. Care nu e decât un cuvânt, până la urmă.

Îmi simţeam genunchii moi şi sângele urcând spre obraji.

— Dani, nu mai suport asta.

— Nici eu.

— E înnebunitor.

E încă o faţă a singurătăţii noastre. Avem sute de oameni în listă şi de fapt…

„De fapt, ne ascundem în spatele liniilor, în spatele cuvintelor, al acestor mecanisme de autoapărare, cum ne place să le numim. Ne ascundem de noi şi de viaţa exterioară, din care ne zbatem ca peştii să ieşim, pentru ca ceilalţi să nu ne vadă, să nu cunoască niciodată cine şi ce frumoşi am putea fi, şi să ne facă idioţi, handicapaţi emoţional, incapabili, nedemni şi alte sinonime, în discuţii pe messenger, desigur, fără a mai afla vreodată dacă am meritat sau nu o şansă”, am notat pe blog, a doua zi.

Despre Ioana-Cristina Casapu

Ioana-Cristina Casapu (30) s-a născut la București. De formare economist, a ales scrisul ca mediu de expresie, și fotografia ca mijloc de comunicare atunci când a simțit că nu-și mai găsește cuvintele. A urmat o carieră jurnalistică din 2006, în paralel cu afilierile la diferite agenții de publicitate locale. În 2014 a deschis propriul birou de creație, colaborând în proiecte de producție media, de comunicare și la expoziții și festivaluri de artă contemporană din București, Barcelona și Berlin. Este producătoarea proiectului de fotografie internațional Romanian Polaroid Photographers. Din 2015 își împarte viața între București și restul lumii, ca director de creație.
www.ioanacasapu.com

————————–————————–————————–——

Deviații de stereo se lansează pe 15 septembrie 2016, la editura Casa De Pariuri Literare (www.cdpl.ro), la Terasa Monteoru. Mai multe detalii aici.