Bookaholic

Diana-Florina Cosmin este… ce vrea ea. Are calitatea aceea specială de a îndeplini orice îşi pune în gând, fiind dintre persoanele pentru care s-au inventat expresii de felul „poate muta munţii”. În momentul de faţă, este redactor-şef al Forbes Life, redactor la revista Forbes România şi colaborează la ediţia românească a Cosmopolitan, unde semnează rubrica „Sex and The Single Girl”.

Interviul cu Diana a fost mai degrabă o conversaţie delicioasă, în faţa unei căni de ciocolată caldă. Am vorbit ore în şir, iar, ascultând-o cum îmi povestea câte şi mai câte, nu-mi venea a crede că tânăra din faţa mea făcuse atât de multe, într-un timp atât de scurt. Începuse foarte devreme, e drept. La vârsta când noi ne jucam cu păpuşile sau alergam o minge ziua-ntreagă, ea îşi crea prima revistă numită, cum altfel, Diana. E nepoată de aviator şi îi place să zboare. Iubeşte lămpile Tiffany şi crede că „fericirea miroase a zambile roz şi vinete coapte”. E visătoare şi nostalgică şi s-ar fi potrivit de minune în Bucureştiul interbelic. Dar, mai presus de toate, Diana este o povestitoare desăvârşită.

Însă, înainte de a reveni definitiv la scris, a hotărât că vrea să studieze diplomaţia. A urmat un program de master al Webster University, care a inclus stagii la Londra, Viena, Geneva, Leiden şi St. Louis (SUA). Din Statele Unite până în Japonia, din Anglia în Thailanda, Diana a călătorit în peste 40 de ţări din întreaga lume. La prima călătorie de una singură, de la Bruxelles la Bruges, ea a descoperit „ce plăcut e să te plimbi în compania propriei persoane”. Pe 6 martie 2012, şi-a lansat prima carte – Poveştile unei inimi –, cu ilustraţii de Ágnes Keszeg, apărută la Editura Curtea Veche.

Debutul tău literar – Poveştile unei inimi – a însemnat: o lansare la-nceput de martie, cu voie bună şi cupcakes, la Readers Café; o discuţie ca-ntre fete în „Al 9-lea Cer” al Librăriei Bastilia, la evenimentul „Love & The City”, şi o mulţime de oameni care îţi sunt alături. Ai mulţi admiratori, care îţi urmăresc traiectoria profesională, aşteptând cu sufletul la gură următoarea ta mişcare… Simţi acum, după prima carte, o presiune mai mare asupra ta?

Este o presiune pozitivă, dacă o pot numi astfel. Întotdeauna mi-am dorit ca munca mea să fie apreciată, iar acum că s-a întâmplat ceva atât de frumos şi de important, simt că trebuie să ofer mai mult, mai repede, mai bine. Sâmbătă, 17 martie, la Târgul de Carte „Bookfest” de la Timişoara, de exemplu, m-am întâlnit cu câteva fete care veniseră să mă vadă. Una dintre ele se întorcea dintr-o călătorie şi de la aeroport luase un taxi direct către târg, pentru că îşi dorea să ne cunoaştem. Alte fete îmi trimit mesaje pe Facebook şi îmi spun că aşteaptă şi alte cărţi. Cum să nu simţi o responsabilitate sinceră în faţă unor asemenea oameni, când ei nu te cunosc decât de pe hârtie, dar îţi oferă atât de multă afecţiune dezinteresată? Nu vreau să-i dezamăgesc pe toţi cei care cred în mine şi nu vreau să mă dezamăgesc nici pe mine însămi. Toată viaţa m-am pregătit pentru punctul în care mă aflu acum, iar de-acum înainte simt că trebuie să muncesc chiar şi mai mult. Dar o fac cu drag şi cu multă recunoştinţă, pentru că este tot ceea ce mi-am dorit vreodată.

Cum ţi-a venit ideea cărţii? Când ai început-o şi în cât timp ai scris-o?

A venit natural. Această carte a căpătat o viaţă proprie în ultimii opt ani, iar asta mă bucură nespus, pentru că n-am forţat-o eu în niciun fel, ci ea a fost dorită şi cerută. A început cu un blog în 2003, pe care scriam zilnic gândurile mele despre viaţă şi iubire. Am fost mereu o fire introspectivă, dar nu am scris niciodată jurnale. Mi-am dorit să împărtăşesc ceea ce scriu cu ceilalţi, nu să scriu doar pentru ochii mei. Aşadar, când a apărut Yahoo! 360°, mi-am făcut un profil şi am început să scriu.

Mă citeau fete pe care nu le cunoşteam, dar care îmi lăsau mesaje şi-mi spuneau că se regăsesc în dilemele mele. Asta a durat vreo trei-patru ani; apoi, am plecat la masterat şi mi-am făcut blog în engleză. De data asta mă citeau colegele de acolo, dar şi româncele; practic, erau două lumi care se regăseau câte un pic în ce scriam eu. Când m-am întors în ţara, mi s-a propus să scriu în Cosmopolitan şi mi-a plăcut enorm ideea, iar după trei ani de Cosmo (şi reacţii minunate de la cititoarele revistei), m-am întâlnit cu cei de la Editura Curtea Veche şi am hotărât, împreună, să ducem proiectul chiar mai departe. Scrierea efectivă a cărţii, în formula în care a ieşit pe piaţă, a durat din mai 2011 până în septembrie 2011. În condiţiile în care am lucrat doar serile şi weekendurile, restul timpului fiind absorbit de jobul meu la Forbes România.

Subtitlul cărţii este „Lecţii de viaţă şi de iubire pentru fetele single”. Nu ţi-a fost teamă de reacţii de tipul „e prea tânără să dea lecţii”, „ce ştie ea despre viaţă şi iubire, mai sunt atâtea lucruri de trăit…”?

Nu, de asta chiar nu mi-a fost teamă. Cred că fiecare poate împărtăşi altora doar ceea ce a învăţat la rândul lui, iar cu unii dintre noi viaţă este mai generoasă în lecţii. De asemenea, întotdeauna m-am considerat un bun observator al lumii, iar asta nu ţine de vârstă, ci de abilitatea de a interpreta şi de a ,,traduce” ceea ce vezi în jurul tău. E un citat din Precious care îmi place foarte mult şi pe care l-am evocat şi în carte: ,,Oamenii care izbutesc să-şi răspândească lumina peste cei din jur trebuie să se fi aflat, cândva, într-un tunel întunecat. Într-o beznă atât de densă şi de grea, încât singura lumină pe care o puteau găsi era cea dinăuntrul lor. O lumină care, chiar şi după ieşirea din întuneric, rămâne suficient de puternică pentru a-i călăuzi şi pe alţii”. Îmi place să cred că asta încerc să fac eu, într-un fel.

Într-un cover story din ForbesLife – „Dincolo de aparenţe” – scriai la un moment dat: „adevăratele «feministe» nu mi s-au mai părut niciodată purtătoarele de pancarte care-şi plâng nedreptatea prin ziare”, ci acelea care se folosesc de forţa exemplului personal, „făcând lucrurile să se întâmple”. Cu toate acestea, discriminare încă există, iar feministele dedicate luptă în continuare. Cum te raportezi la toate acestea?

Cred în oamenii care ,,tac şi fac”. Nu cred, în schimb, în luptele ,,contra” ceva. Când Maica Tereza a fost chemată la un marş împotrivă războiului, a răspuns foarte înţelept: ,,Nu particip la marşuri împotrivă războiului, dar dacă vreodată organizaţi unul pentru pace, chemaţi-mă…”. Nu mai vreau să ne lamentăm încontinuu că suntem mai prost plătite şi discriminate (deşi da, cred că asta se întâmplă încă în multe locuri), ci să ajungem să fim, fiecare, atât de bune şi de eficiente pe domeniile noastre, încât să putem crea masa critică prin care să se schimbe concepţiile celor din jur şi să nu mai putem fi ignorate. Între o femeie care strigă ,,Jos discriminarea!” şi una care conduce o firmă cu 500 de angajaţi, care este cea care trezeşte admiraţia celor din jur şi care poate schimbă concepţiile oamenilor?

Din tot ce mi-ai povestit până acum, drumul tău a fost marcat de nenumărate reuşite, obţinute prin multă muncă şi determinare. Au existat însă şi eşecuri, momente în care ai dat rateuri? Cum/când s-au manifestat ele şi în ce fel le-ai depăşit?

Am avut norocul de a nu avea mari eşecuri, ci doar mici piedici temporare. Singura experienţă care se apropie de un ,,eşec” ar fi studenţia mea de la ASE, pe care o consider poate cea mai dezamăgitoare perioadă a vieţii mele, din punct de vedere uman şi al interacţiunii cu cei din jur. Privind înapoi, cred că toţi eram nişte studenţi tare blazaţi, îmbătrâniţi înainte de vreme: veneam la cursuri, treceam nepăsători unii pe lângă ceilalţi, nu priveam nici în stânga, nici în dreapta, nu ne interesa decât să terminăm mai repede cu seminariile, cursurile şi cu învăţatul şi să ne începem viaţa.

Poate nu ar fi stricat să încetinim pasul şi să ne bucurăm un pic de acea vârstă frumoasă. Cu mulţi dintre colegii mei de facultate m-am împrietenit cu adevărat abia după facultate, ceea ce e un pic trist. Acea studenţie de neuitat (de care povestesc şi acum părinţii mei, de exemplu, după 40 de ani) a fost ceva ce am cunoscut abia după ce am plecat din ţară. N-are legătură cu România, cred, ci cu stilul nostru, ca studenţi. Eram cu toţii foarte trişti, obosiţi, anesteziaţi parcă. Ne loveam unii de alţii şi nu simţeam nimic.

Ai luat muuulte interviuri. Există vreunul dintre „subiecţi” care să te fi marcat mai mult decât ceilalţi prin povestea sa?

E foarte greu să aleg unul singur, pentru că am scris câteva sute de poveşti despre oameni speciali. Mi-e drag însă de primul meu Cover Story Forbes (în 2009): ,,Românul High-Tech”, despre Răzvan Olosu, un român care a cumpărat o divizie Nokia de la Bochum (salvând slujbele a câteva sute de oamenii) şi şi-a făcut propria sa afacere de tehnologie. M-a impresionat foarte mult filosofia lui de viaţă, mi s-a părut un exemplu demn de urmat şi sunt mândră că noi (Forbes) am fost primii din România care au scris despre el.

Bag de seamă că ai rămas prietenă cu o bună parte dintre cei intervievaţi… Nu există riscul să-ţi pierzi detaşarea atunci când scrii un articol? Să nu mai priveşti cu ochiul obiectiv, chiar rece, al jurnalistului, ci cu cel mai blând şi mai cald, al prietenului?

Nu, pentru că m-am împrietenit cu oamenii după ce am scris despre ei, iar întâlnirea noastră profesională a fost punctul de plecare al unei prietenii, nu invers. La interviu am încercat să-i descopăr, să-i înţeleg şi să-i cunosc cât mai bine, iar între mine şi cei cu care am găsit afinităţi s-au legat, într-adevăr, prietenii. Este inevitabil.

Scrii mult, repede, clar, concis şi „cu cârlig”, cu o amprentă personală imposibil de neobservat… Nu oboseşti niciodată? Cum te regenerezi când vine vorba de scris? Ce te inspiră?

Mă inspiră totul. Că tot veni vorba de personaje, Carla Szabo, designerul de bijuterii, mi-a dat cândva o definiţie a talentului care mi-a plăcut mult – ,,E ca un curent electric care trece prin tine; nu-ţi aparţine, dar eşti dator să-l valorifici la maximum”. Cred cu tărie în asta. Inspiraţia/talentul este un dat. Vine atunci când vrea ea şi trebuie să fii pe fază, să fii pregătit. Totul se educă, mai ales că în meseria asta – de om al literelor – nu poţi să tragi obloanele la 6 seara. ,,Gata, am terminat cu inspiraţia pe ziua de azi, acum mă odihnesc.”

Îmi vin idei şi la 1 noaptea; uneori se întâmplă să pun capul pe pernă şi, înainte să adorm, să-mi vină câte o idee. Chiar dacă sunt incredibil de obosită, mă trezesc şi scriu 5-10 minute, ca să nu uit. Multe dintre acele idei – cam toate – s-au transformat, ulterior, în ceva. De asemenea, cred că adevăratul meu ,,har” este cel de a vedea şi de a percepe în jur mărunţişuri preţioase pe care alţii nu le văd sau nu le bagă în seamă: gesturi, cuvinte, situaţii. Şi care devin, apoi, sâmburii unor întrebări şi dileme care pot ajunge să se transforme în articole sau… poveşti. Regenerarea se face zi după zi, nu aş putea să stau o săptămâna fără să scriu ceva. N-aş putea nici două zile, de fapt. Nu ştiu dacă e un izvor nesecat în sensul că are undeva un ,,bazin” infinit de idei şi gânduri, ci cred că este, mai curând, un izvor care se alimentează din el însuşi.

Cum reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul în orice situaţie? Crezi că ţine natura ta, de felul în care eşti construită, sau poate fi şi învăţat? În cazul tău, pare că nimic nu te scoate din ritm, din „calmul tău englezesc”. Şi totuşi… Ce te calcă pe nervi iremediabil? Ce te deranjează fără cale de întoarcere? Şi cum reacţionezi?

E un banc care-mi place şi care se potriveşte aici. La intrarea într-o curte, o inscripţie: ,,Aveţi grijă. Câine foarte-foarte-foarte rău”. Înăuntru: un căţeluş blând, care dă din coadă şi priveşte melancolic către vizitatori. ,,Ăsta-i câinele foarte-foarte-foarte rău?”, îl întreabă cineva pe stăpânul casei. La care acesta răspunde: ,,Vai, ştii cât de rău e? Dar se consumă în el, săracul!”. Lăsând gluma, cam aşa mă simt eu uneori. Nu sunt genul de om care să bată cu pumnul în masă, să spargă farfurii sau să răcnească de să se-audă până la capătul străzii, dar asta nu înseamnă că nu există lucruri care mă irită, unele chiar foarte profund. Din păcate, pe multe le sting în mine, ceea ce este chiar şi mai rău decât dacă aş trânti farfurii şi pahare. 🙂

Totuşi, nicio supărare nu mă ţine mai mult de o jumătate de oră, pe ceas. Nu am încredere în oamenii care ţin duşmănie vreme de luni, chiar ani, pentru că acele ranchiuni te transformă într-o bombă cu ceas. Există persoane din trecutul meu care mi-au făcut mult rău şi pe care, chiar şi aşa, am găsit resurse să le iert după o vreme şi chiar să avem o relaţie civilizată. Nu uit ce-au făcut, dar nu le port pică. O consider o victorie personală, pentru că supărarea faţă de cineva nu îi face rău acelei persoane, ci tot ţie. Şi, punctual: mă calcă pe nervi iremediabil tupeul şi proasta-creştere. Aleg să le ignor şi să le sancţionez prin indiferenţă, pentru că nu-i poţi explică prostului de ce e prost, fără să te coborî la mintea lui. Aşa că nu merită. Iar ceea ce mă deranjează fără cale de întoarcere: trădarea. Când un om a trădat prietenia şi încrederea ta, poţi să-l ierţi – chiar trebuie să-l ierţi –, dar nu trebuie să-l mai primeşti niciodată în încăperile sufletului tău. Lasă-l la uşă, acolo unde-i este locul.

Revenind la cartea ta: am rămas cu ideea că „ce eşti acum e de-ajuns”. Crezi că e vorba despre o construire/şlefuire a sinelui, sau mai degrabă de o regăsire, o scoatere la suprafaţă a persoanei care suntem?…

E vorba de puţin din amândouă. Cred în faptul că ,,ceea ce suntem acum este de-ajuns” în sensul că fiecare dintre noi poate – şi merită – să fie iubită de către cineva special. Nu trebuie să ne reinventăm total şi să ne dăm viaţă peste cap ca să dovedim cuiva că ,,îl merităm” (aşa cum fac multe femei şi cum am fost, probabil, toate tentate să facem măcar o dată în viaţă). Cred însă în perfecţionare continuă şi urăsc autosuficienţa. Mereu există loc de mai bine, dar trebuie să avem grijă pentru cine facem asta. Tot ce fac, fac pentru că îmi place şi mă reprezintă şi am mici bucurii pe care nu le-aş da de dragul nimănui, pentru că ar însemna că dau o parte din mine.

Există femei care renunţă la tot ceea ce sunt de dragul cuiva şi adoptă, brusc, toate plăcerile şi obiceiurile iubitului, doar ca să-l convingă cât de bine se potrivesc ei doi. E o dovadă de slăbiciune şi de simţ al inferiorităţii (,,Ca să mă placi, trebuie să devin o altă persoană, pentru că acum nu sunt destul de bună pentru tine şi te-ai putea îndrăgosti de alta”) şi e mare păcat. Normal că învelişul contează, că trebuie să fim mereu frumoase pentru el şi pentru noi, normal că trebuie să înţelegem pasiunile şi să împărtăşim unele plăceri ale persoanei iubite, dar dacă acel om nu te iubeşte pentru esenţa a ceea ce eşti, dacă nu îi este drag să fie cu tine pur şi simplu, nu vei putea să-l cucereşti nici cu toate artificiile, machiajele şi jongleriile din lume. Mereu va apărea o alta mai frumoasă, mai tânără, mai devreme-acasă, iar iubirea voastră va deveni o cursă contra cronometru la care finişul – dragostea lui – se mută tot timpul şi nu reuşeşti să-l atingi niciodată.

Dragoste la prima vedere… a unei lămpi Tiffany. Formezi legături trainice cu anumite obiecte, lucruri, locuri, care poartă cu ele amintirea unor momente/stări. Te ataşezi la fel de uşor şi de oameni?

Mă ataşez de obiectele care-mi amintesc de unii oameni, de unele momente importante din viaţă şi de unele locuri :). Deci da… mă ataşez şi de oameni. Nu mă ataşez uşor, e un proces care durează, dar când ajung să mă ataşez pun foarte mult din sufletul meu în relaţia cu ei şi în 99% din cazuri ajung să sufăr. Dar nu pot să fiu altfel. Când ţin la cineva, fie că e vorba de un iubit, de o colegă sau doar de un prieten vechi, nu pot să-mi ,,dozez” sentimentele, să spun ,,Okay, o să fiu drăguţă doar 25%, o să mă implic doar 45% şi o să mă îndrăgostesc doar un 60-70%, pentru că altfel e prea riscant”. Prefer să trăiesc intens (şi poate să şi sufăr pe măsură), decât să trec prin viaţă fără să simt nimic.

Un fel de pop quiz 🙂

Care este momentul tău favorit pentru a citi? Ai nişte tabieturi anume (un loc special, o anumită ambianţă etc.)?

Ca moment al zilei: seara, pentru că pot să lenevesc cu o carte bună în mână. Ca loc: îmi place să citesc în avioane. Am o linişte şi o poftă de lectură extraordinare acolo. Nu ştiu dacă e o întâmplare sau nu, dar cele mai frumoase cărţi din viaţa mea le-am citit printre nori. 🙂

De ce carte/scriitor/poet nu te-ai despărţi niciodată?

De Nicole Krauss (şi în special de cartea ei Istoria iubirii). Pentru că ,,Nimic nu mă face mai fericit şi nimic nu mă face mai trist decât fiinţa ta”. De Marguerite Yourcenar şi Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică. De Nina Berberova şi Andrei Makine. Şi de Eminescu, marea slăbiciune a vieţii mele.

Ce muzică asculţi când eşti tristă? Dar când eşti fericită?

Katie Melua este cântăreaţa sufletului meu. Mă recunosc în cântecele ei când sunt tristă şi ele mă fac să zâmbesc atunci când sunt fericită. La fel şi cele ale lui Ricardo Montaner, un cântăreţ pe care îl ador pur şi simplu. Pentru momentele cu adevărat triste, în care mă simţ puţin înfrântă, există o melodie foarte frumoasă, pe care am auzit-o acum mulţi ani, şi la care mă întorc de fiecare dată. Pe modelul ,,În caz de urgenţă, spargeţi geamul!” :). O cântă Theresa Andersson şi se numeşte ,,It’s Gonna Be Okay”. ,,Try to keep your head up / And don’t you ever give up / Even if your heart breaks / It’s gonna be okay…”. E tristă, dar foarte liniştitoare.

Ai călătorit în toată lumea. Care este locul/oraşul în care te-ai întoarce oricând?

Există două. Cracovia (Basilica Fecioarei Maria, locul cel mai special în care am fost vreodată) şi Londra. De câte ori mă duc la Londra, trebuie să revizitez nişte locuri foarte speciale: Regent’s Park, Tower Bridge şi Royal Albert Hall. Sunt locuri cu poveste pentru mine.

Care este cuvântul tău preferat?

,,Senin”. Cel mai important şi cel mai greu de atins atribut din lume.

© Foto: Roro Şerban pentru Diana-Florina Cosmin