Bookaholic

De curând, la Editura Cartea Românească a apărut volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți”, de Diana Geacăr. Despre scriitoare, Octavian Soviany scrie: „Capabilă să poetizeze pe mai multe registre, trecând cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedând o admirabilă ştiinţă de a «tăia» versul care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism, astăzi Diana Geacăr pare să justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov îi saluta, în 2005, cartea de debut”.

Trecerea de la tinerețe la maturitate vine și cu înlocuiri ale unor spații emoționale, cu redefiniri ale dorințelor de odinioară. S-a întâmplat și în zona scrisului să se petreacă un proces cu fill in the blanks?

Vocea zvăpăiată din primul volum s-a interiorizat și luminat în al doilea, devenind rațională și așezată în al treilea.

Dar au în comun umorul, pe care eu îl ador în poezie, umorul bine dozat, filtrat prin rațiune, și grija pentru o frumoasă tăietură a versurilor, pe care am deprins-o, în primul rând, de la tatăl meu, scriitorul George Geacăr. El mi-a arătat, în adolescența mea, când i-am dat să-mi citească niște poezii, cum să stârnesc emoție în cititor împingând un cuvânt pe versul următor. O tăietură frumoasă a versurilor dă cuvintelor obișnuite greutate.

Vocea din al treilea volum, care a ales, din nevoia de un cadru stabil, să grupeze versurile două câte două, o formă pe care o mai încercasem cu niște ani în urmă, este, cum spuneam, rațională și așezată, dar are mici fisuri (calculate) prin care poți auzi un urlet.

În volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017) este urletul unei femei care, după ce a născut și, la scurt timp, și-a pierdut tatăl, s-a refugiat în lumea copilului, în cea din jocul Skyrim și în imaginație, îndepărtându-se de soț, singura ei legătură cu lumea exterioară, atât de mult încât cei doi ajung să nu se mai recunoască.

Vocea asta e singura, dintre cele trei, care a fost atentă la fiecare vers, a lucrat cu atenție fiecare propoziție, astfel încât mintea cititorului să ricoșeze dintr-o imagine în alta, pentru a face implozie la finalul poemului. Ea e vocea pe care vreau să o urmez și sunt tare curioasă unde mă poate duce.

Scrisul a devenit o sursă de bucurie și un prilej de a face descoperiri, iar poezia, o căutare a umanului și o formă de confesiune ficționalizată, și totuși adevărată, pentru că emoțiile, sentimentele și toate celelalte mișcări interioare sunt realitatea în care trăiesc eu.

Anne Carson, o poetă canadiană pe care o iubesc tare mult de ani de zile – mi-am intitulat cel de-al doilea volum, „Frumusețea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009), după titlul unui volum de-al ei, The beauty of the husband, întorcând, deci, perspectiva și exprimându-mi, totodată, admirația pentru poezia ei –, a spus într-un interviu din The Paris Review: „I have an ability to record sensual and emotional facts—to construct a convincing surface of what life feels like, both physical life and emotional life”.

Cu ea lucrez și eu, cu abilitatea asta de a înregistra realitatea interioară și pe cea exterioară și de a surprinde momentele în care cele două se ciocnesc, momente îngrozitoare, ridicole sau amuzante din care este făcută viața, pe care caut să le înțeleg. Ea este superputerea mea.

Ce se întâmplă odată ce (ne) părăsim „atmosfera protectoare”? Pierdem ceva când alunecăm din ea? Cum ai acceptat sau cum te-ai sincronizat cu viața reală?

Când am aflat că tatăl meu urmează să moară, am avut un sentiment de ușurare, care imediat mi-a adus vină și rușine. M-am simțit ușurată pentru că tot ce i s-a întâmplat în câțiva ani a fost un film de groază. Am fost speriați la început, când am aflat diagnosticul, pe urmă ne-am liniștit, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit un donator compatibil sută la sută. Ne-am relaxat, ne-am reluat viața. Apoi au venit loviturile; a început dezumanizarea lui. Tatăl meu, un om zdravăn, modelul meu de rațiune, a fost transformat într-o ființă scheletică, fără încredere și speranță, căruia nu știai cum să-i vorbești, căruia, spre final, nu-i mai puteai vorbi, ceea ce, într-un mod cinic, a făcut despărțirea mai ușoară.

Dar, după sentimentul de ușurare, m-au ajuns groaza și chinul de a accepta faptul că sunt orfană de tată, adică de a accepta un alt eu și o nouă lume în care fusesem azvârlită. Și cum să faci asta, mai ales repede, când tot ce te-a interesat până atunci a fost trecerea timpului?

Doi oameni m-au ajutat să ajung la omul și scriitorul care sunt acum: fiul meu, bebelușul de atunci, cu nevoile lui simple, acel program zilnic de masă, somn, schimbat, plimbat, îmbăiat, oferindu-mi, astfel, situații în care corpul meu trebuia să reacționeze imediat, să fiu, adică, prezentă în real, și tatăl meu, pe care l-am visat într-o noapte, într-o perioadă în care credeam că am ajuns la capăt, la scurt timp după moartea lui. Era nefiresc de împăcat, luminos și blând. Era liniștea. Deși arăta așa cum fusese înainte de boală, el nu mai era om, cum am scris și în poemul despre vis din volum, ci o scamă de materie neagră, care s-a oprit puțin din drumul ei pentru a mă ajuta pe mine, arătându-mi că lucrurile nu sunt chiar atât de îngrozitoare.

Legând visul ăsta de confesiunea pe care ne-a făcut-o după ce s-a trezit din comă, căruia i-am găsit loc într-un poem din carte, sunt convinsă că a fost cu adevărat sufletul lui. Dacă nu a fost așa, atunci creierul omului este și mai uimitor decât îl cred eu. Oricum, de atunci am început să mă simt tot mai puternică și cu mintea limpede. Uneori, când deschid fereastra, am impresia că răsuflarea mea ar putea să spulbere frunzele din copaci și zăpada de pe vârful munților, pe care-i văd în depărtare iarna, când e aerul tare.

Și, chiar dacă n-o să fiu niciodată întreagă, pentru că duc cu mine o rană foarte urâtă de care nu mai pot scăpa, fiind chiar rana care m-a transformat într-un om complet nou, acum trăiesc liniștită și împăcată cu realitatea, convinsă că dețin secretul vieții de apoi. Zâmbesc scriind asta, dar nu glumesc.

M-au mai ajutat cărțile lui Terry Pratchett, pe care-l ador, și jocul The Elder Scrolls: Skyrim, pe care am început să-l joc când eram însărcinată și pe care sunt absolut convinsă că o să-l joc și înconjurată de nepoți.

Am avut anul ăsta încă un vis scos din stratul mâlos al subconștientului, care ascunde toate adevărurile, în care aflam că mai am foarte puțin de trăit, pentru că mi se descoperise o boală gravă. Imediat m-am gândit că o să-mi las fiul fără mamă, ceea ce mi-a adus disperare, care, credeam eu, e ultimul prag. Dar apoi m-am trezit privind dincolo de disperarea asta. Am simțit o liniște profundă, ceva ce n-am simțit niciodată în realitate – o pace deplină în fața morții. Ieșisem din condiția de om.

Și, când m-am trezit, mi-am dat seama că, probabil, așa s-a simțit și tatăl meu înainte să moară, ceea ce m-a mai liniștit, pentru că îmi făcusem un scenariu în care îl vedeam foarte speriat. Și mi-am dat seama că atunci, în fața morții, ești complet singur, dar nu singur-abandonat, ci singur ca în burta mamei, singur ca o scamă din materia neagră. Ești liniștit.

Acum, sursa neliniștii este gândul că nu am timp să scriu toate cărțile pe care le am deja în minte.

„sunt carne vie, sunt/ sută la sută empatie, am creierul modificat/ pentru nevoile copilului și vorbesc o altă limbă”

Când femeia devine mamă, creierul ei este programat biologic să intre în regresie pentru ca ea să poată să răspundă imediat la nevoile copilului, ba chiar să le anticipeze. Poată că sună urât regresie, dar, de fapt, se întâmplă ceva tare frumos. E o stare de empatie pură, de frică primordială, de sentimente și senzații primitive, crude, dar o stare care te însingurează, la fel ca boala, pentru că cei care nu au trecut prin ea nu o pot înțelege rațional, rațiunea nu mai are putere aici. Ba e foarte posibil să creadă că ai luat-o razna. E o stare în care femeia și copilul ei vorbesc limba primilor oameni. E un prilej de a asista la facerea lumii, ceva ce nicio altă experiență nu-ți poate da. Și sunt convinsă că dacă nu treceam prin experiența asta, a nașterii unui copil, nu ajungeam la omul și scriitorul care sunt acum.

Dacă mai vorbim și despre microchimerism fetal, prin care celule din corpul fătului străbat placenta și își găsesc loc în corpul mamei, unde, în unele cazuri, rămân zeci de ani, ne dăm seama că nu numai creierul, dar și corpul este modificat.

Când nou-născutul devine om, cam în momentul în care începe să-ți pitească ochelarii sau cheile, rațiunea preia puterea în creierul mamei, căutând noi căi de comunicare cu copilul și să restabilească legătura cu ceilalți.

Dar creierul rămâne, totuși, modificat pentru totdeauna. Cred că toate mamele spun că după nașterea unui copil n-au mai fost ca înainte, că s-au schimbat complet etc. Vorbele astea au devenit clișeu, dar conțin un mare adevăr. Nu mai pot fi ca înainte nici dacă și-ar dori, pentru că schimbările se întâmplă la nivel biologic, nu rațional, și toată viața o să vorbească limba empatiei și a fricii primordiale, dar, cu timpul, sper, sub supravegherea rațiunii.

Într-un poem din volum, am comparat căsătoria, nașterea, moartea și boala cu niște mods, care, după ce le instalezi în folderul unui joc, îi modifică aspectul sau componentele adăugând misiuni, arme și oameni noi etc. Dacă instalezi mai multe, unul după altul, îți strici jocul, pentru că ele trebuie să aibă o ordine. Femeia din carte a suferit astfel de modificări, una după alta, în dezordine, într-un timp foarte scurt, și nu mai funcționează.

Uneori, cititorii cred că emoțiile pe care le transmite autorul sunt ale lor. Te-ai abține vreodată, l-ai împiedica pe cititor să se identifice cu tine?

Dar nici nu-mi trece prin minte să-i împiedic, eu chiar îmi doresc să se regăsească în ceea ce scriu. Dacă nu s-ar întâmpla așa, ar însemna că am scris o carte care nu spune nimic, iar ăsta cred că este coșmarul oricărui scriitor. Așadar, singurul mod prin care aș putea să-i împiedic să se identifice cu mine este să scriu prost.

Sharon Olds, o poetă americană pe care am descoperit-o de curând și care îmi place foarte mult, a spus într-un interviu că își dorește să aibă cât mai mulți cititori, din diferite medii, chiar și oameni fără studii superioare. La început am strâmbat din nas ca un poet romantic, dar apoi rațiunea m-a întrebat „Dar tu ce-ți dorești?”, și așa mi-am dat seama că Sharon Olds are dreptate.

Îmi doresc să fiu citită de cât mai mulți oameni. Unii vor empatiza cu mine, alții vor observa tehnica, unii vor face și una, și alta.

Dar singurul cititor la care mă gândesc când scriu sunt eu. Scriu ce mi-ar plăcea mie să citesc, scriu pentru mine și despre mine pentru că scrisul este singurul instrument pe care îl am pentru a înțelege lumea și a ajunge la un adevăr. Pe scurt, scriu despre ce știu, așa cum, din câte îmi amintesc, spunea și scriitorul Alexandru George, care face într-un roman o comparație între scriitori și o haită de câini la ora de masă. Fiecare câine caută cu disperare un loc în care să-și ascundă osul, un loc neștiut de ceilalți, dar toți ajung în spatele unei căpițe de fân. Doar unul singur a rămas pe loc. Și eu sunt un câine care își roade osul liniștit în locul în care l-a primit.

Care e opusul mulțumirii? Dar al fericirii? Ce putem face când acestea sunt similare?

Sylvia Plath a scris în jurnal, la optsprezece ani: „Nu știu dacă o să fiu vreodată fericită, dar în seara asta sunt mulțumită”. În poemul în care o citez în volumul meu ajung să situez mulțumirea în vârful trăirilor.

Cred tot mai mult că fericirea e o invenție, o momeală prinsă într-o undiță uriașă pe care primii oameni, odată ce s-au stabilit într-un loc, și-au atârnat-o în față, pentru că începuseră să simtă lipsa stilului de viață nomadă.

Poate că fericirea este o stare de extaz pe care o simți când îți vezi copilul luminându-se de bucurie, când te întâmpină câinii la ușă și când miorlăie pisoiul să-l duci la culcare, când mănânci înghețată sau ciocolată, sau, mai ales, când bei cafea fierbinte dimineața, când vine dimineața, cea care îți promite atât de multe și aduce atât cât trebuie; e o stare de scurtă durată, dar asta e bine, pentru că mi s-ar părea îngrozitor să trăiesc permanent în ea.

Poate că fericirea este o stare de lumină pe care o atingi în minte, o sumă a tututor momentelor de bucurie, așa cum am scris eu când aveam optsprezece ani, la proba de filozofie de la bacalaureat, gândul la familie, la cărți publicate și la tot ce ai mai reușit tu să faci în viața asta, o stare aproape continuă și permanentă, întreruptă de momentele de disperare în care zărești momeala, de care nu poți scăpa pentru că undița e înfiptă adânc în istoria omenirii, așadar, o stare de lumină și de blândețe numită mulțumire.

Iar opusul mulțumirii, acceptând faptul că fericirea este o invenție, este neiubirea de sine.

Volumul e și un (alt)fel de jurnal, în care etapele vieții curg fără retușuri sau SFX-uri, iar titlul cărții accentuează acest firesc al omului peren.

De fapt, sunt multe retușuri și efecte speciale, pentru că eu pun întotdeauna binele cărții pe primul loc. Sunt, în volum, anumite situații prin care nu am trecut eu. De exemplu, am scris că tatăl meu, trezit din comă, nu mă recunoaște. Am împrumutat scena asta pentru că era un detaliu perfect în tabloul femeii însingurate, orfană de tată și de dragostea soțului, refugiată în lumea copilului, și – un lucru foarte important – pentru că nu puteam introduce din senin un personaj nou.

Am făcut ceea ce-mi face viața mie: am luat bucăți din ea. Pe cele banale le-am făcut îngrozitoare, iar pe cele îngrozitoare am intenționat să le fac obișnuite, sporindu-le, astfel, puterea. Povestea cu toate cele trei planuri – nașterea copilului, urmată imediat de moartea tatălui mamei, înstrăinarea soților –, este, desigur, îngrozitoare, genul de poveste care crezi că nu se poate întâmpla în realitate, pentru că tragediile par a avea o natură ireală, când, de fapt, ele zguduie viața tututor oamenilor – oameni obișnuiți, adică supereroi.

Diana Geacăr s-a născut în 1984. Este scriitor şi traducător. Scrie poezie, proză scurtă şi literatură pentru copii. A publicat volumele de poezie „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005, Premiul Naţional „Mihai Eminescu”), „Frumuseţea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009, Premiul „Marin Mincu”), „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017).