Pentru că drumul e una dintre tematicile atotprezente în literatura rusă, voi reconstitui, succint, câteva itinerarii insolite, parcurse nu de personaje, ci de scriitori:

Spre Ponte Vecchio, în labirintica Florență, călătorului la pas îi va ieși în cale plăcuța memorială care atestă șederea lui Fiodor Dostoievski într-o clădire, altfel, anonimă. Din Amintirile Annei Grigorievna, cea de-a doua soție a scriitorului, aflăm despre perioada în care Dostoievski a lucrat la romanul Idiotul, încheiat la Florența, în anii 1868-1869. Însemnările Annei Grigorievna povestesc despre anii în care cei doi au privit larg spre Europa, departe de creditori și de presiunile rudelor, mutându-se mereu dintr-un oraș în altul, în Germania, Elveția, Italia, oprindu-se prin biblioteci, parcuri și mai ales prin muzee. Sunt amintite visele din tinerețea căsniciei celor doi, exuberanțele, micile sau marile revelații, patima lui Fiodor Mihailovici pentru jocurile de noroc, doliul după pierderea primei lor fetițe, nașterea celei de-a doua fiice și multe alte evenimente din viața scriitorului, petrecute dincoace de cortina scrisului.

*

Într-o noapte de la sfârșitul lui octombrie 1910, contele Lev Tolstoi, îmbrăcat în halatul de casă și cu o lumânare tremurându-i în mână, îl trezește pe medicul Makovițki și-l zorește la drum. În perfectă liniște, pentru a nu-i trezi pe cei ai casei, împachetează un geamantan cu manuscrise, caiete de note și câteva provizii, ajută vizitiul să înhame caii și, pe o vreme incertă și cețoasă, se îndreaptă spre gară, lăsând în urmă pentru totdeauna „raiul” de la Iasnaia Poliana. În scrisoarea de rămas bun lăsată soției, rămân memorabilele cuvinte: „Fac ce fac de obicei bătrânii la vârsta mea. Pleacă din viața lumească pentru a-și trăi în izolare și liniște ultimele zile ale vieții”.

Fuga nocturnă are o istorie lungă în spate, un preambul ce a durat aproape un sfert de secol, notează criticul Pavel Basinski, autorul memorabilului roman-document Lev Tolstoi. Fuga din rai. Punând cap la cap însemnări din jurnalul și caietele lui Tolstoi, precum și din jurnalele și mărturiile rudelor și cunoscuților scriitorului, articole de presă, fotografii și alte reconstituiri ce însumează un uriaș material biografic, Basinski aduce în fața cititorului un portret al scriitorului cât mai apropiat de realitate, ferit de mitizări, mistificări și romanțări fanteziste – de care Tolstoi, în virtutea renumelui său, n-a dus lipsă în ultimii ani de viață. Amintindu-ne de fugarii și solitarii din literatura tolstoiană, între care părintele Serghi din povestirea omonimă, Nehliudov din Învierea, Protasov din Cadavrul viu sau prințul Andrei Bolkonski din Război și Pace, înțelegem mai bine de ce mutarea finală a lui Tolstoi a fost un gest interior necesar, gest care dă relief inclusiv destinelor personajelor sale.

*

„Nebunia” lui Gogol și inadecvarea funciară la sine și la realitate, probabil că ar oferi un material de studiu generos pentru psihologia zilelor noastre. Melancolic, izolat, depresiv, Gogol era chinuit, către sfârșitul vieții, de neputința de a continua romanul Suflete moarte. Planurile delirante pe care și le făcea pentru acest roman, care ar fi trebuit să fie primul dintr-o trilogie după modelul Commediei dantești, erau amenințate să se curme brusc, odată cu pierderea geniului. Disperarea scriitorului creștea pe măsură ce inspirația îl părăsea. Va urma o neobosită schimbare a decorului, dintr-o stațiune balneară în alta, dintr-un oraș în altul, fără o destinație anume. Rătăcirea culminează cu pelerinajul la Ierusalim, în speranța unei iluminări divine, însă locurile sfinte nu-l cheamă, nu-i vorbesc. Să fi părăsit Dumnezeu Ierusalimul? Să fi fost totul iremediabil pierdut, inaccesibil, zadarnic? Notează Lucian Raicu, în excepționalul studiu Gogol sau fantasticul banalității, că inconstanțele scriitorului și dispoziția sa patologică pentru destructurare îl aduc în vecinătatea lui Kafka și, precum Kafka în al său Jurnal, ar fi putut și Gogol să spună: „Abia dacă am ceva în comun cu mine însumi”.

*

Și la Cehov deplasarea în spațiu se produce ca urmare a unui mobil existențial. Moartea fratelui mai mic, Nikolai, de tuberculoză, îi aduce premoniția propriului sfârșit. În același timp, receptarea slabă a unor texte recent publicate îi induce o stare de slăbiciune interioară, de pesimism și melancolie. Ideea „salvatoare” nu întârzie să apară: citind cursurile de drept penal ale fratelui Mihail și arătând interes mai ales pentru sistemele de pedeapsă și corecție, Cehov hotărăște să se desprindă de mondenitățile orașului și de cercurile literare insipide și să plece spre Insula Sahalin, pentru a cunoaște îndeaproape suferințele ocnașilor. Pentru a ajunge pe această insulă, situată tocmai în Extremul Orient rus, tânărul Cehov traversează Siberia, într-un timp în care calea ferată încă nu fusese construită în acele ținuturi. Călătoria se transformă într-o adevărată expediție, cu scopul de a observa viața ocnașilor din cele cinci colonii penitenciare și de a face recensământul populației de pe insulă. Scriitorul, dornic să pătrundă laturile obscure ale realului, vizitează închisori, mine, izbe și barăci, intră în contact cu cele mai abrutizate exemplare umane, dar și cu nebuni, soții de ocnași, săraci cu duhul. Observațiile și notele lui Cehov, mai curând jurnalistice decât literare, au contribuit la ușurarea, întrucâtva, a regimului de detenție de pe insulă.

*

Corespondeța din 1926 dintre maestrul Rainer Maria Rilke și mai tinerii poeți Marina Țvetaieva și Boris Pasternak e dovada vie a faptului că itinerariile epistolare pot fi, uneori, mai revelatoare decât parcurgerea fizică a distanțelor. Retras în solitudinea unui castel din Elveţia, Rilke îşi trăia ultimele luni ale vieţii între creaţie şi boală, rar părăsindu-şi refugiul. Țvetaieva îndura dificultățile exilului francez, în timp ce Pasternak rămăsese în Rusia sovietică, cangrenată de sărăcie, cenzură și persecuții. Pe acest fundal anchilozant, scrisorile, care aveau să se constituie într-un veritabil roman epistolar, deschid un spațiu al salvării și al sublimului, unde poezia e unicul limbaj capabil să transceandă spaima, deznădejdea și moartea. Corespondenţa cu Rilke devine o metarealitate, curge în arpegiile unui alt timp. Nu întâmplător romanul este numit şi „simfonie” sau „cantată pe trei voci”. Visul de taină al celor doi era să meargă împreună să-l vadă pe mult îndrăgitul maestru, însă Rilke murea la sfârșitul lui decembrie 1926, iar întrevederea n-a mai avut loc.

Probabil că nici Țvetaieva, nici Pasternak, nu înțeleseseră încă pe deplin că Întâlnirea se petrecuse deja și că avea să le însemneze, ireversibil, destinele poetice și umane.


Text scris de Dana Popa, lector al Fundației Calea Victoriei, care vă invită din 4 noiembrie la cursul în 4 întâlniri Călătorie în literatura rusă: mistici, profeţi, utopii.

Dana Alexandra Popa

Studii de licenţă în Litere, secţia rusă-italiană, și master în Culturologie slavă, ambele absolvite la Universitatea din Iaşi. Arii de interes: poezia italiană modernă şi contemporană, cinematograful italian, romanul rus al „veacului de aur” şi poezia „veacului de argint”, literatura exilului rus; dar şi plimbările fără timp şi ţintă, gările şi tramvaiele, periferiile oraşelor iarna, primele amintiri – căci înainte de studii, înainte de anii de şcoală, înainte să încep a ţine socoteala timpului, a fost copilăria în ţara „Baaadului”, cu variaţiunile ei infinite, după cuvântul lui Cezar Ivănescu.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *