Bookaholic

„La naiba, de ce? De ce să-ţi pierzi timpul preţios de cronicar expunînd mesajele agramate ale tuturor ciudaţilor care îti cer să îi faci celebri?”, mă întreba, destul de legitim, o cititoare cînd am început această rubrică săptămîna trecută. Mi-am pus şi eu această întrebare şi am cîteva jumătăţi de răspunsuri.

În primul rînd, aceşti „ciudaţi” nu sînt atît de ciudaţi, sînt oameni normali care scriu şi pentru care scrisul poate fi la fel de important ca pentru un scriitor de geniu. Pasiunea, devotamentul şi încrederea în scris nu vin la pachet cu talentul, din păcate (sau din fericire) pot exista şi fără. Cu sau fără recunoaştere, chiar şi fără un critic literar care să-i legitimeze ca scriitori recenzîndu-i, aceşti oameni vor continua să scrie. Cărţile lor poate că nu vor atinge şi alţi cititori, poate vor rămîne cărţi pentru propria folosinţă, dar pentru ei scrisul nu-şi va pierde aura magică şi nici puterea de a linişti sau de a vindeca atunci cînd impulsul de a scrie are şi o motivaţie interioară profundă.

În al doilea rînd, aceşti „ciudaţi” sînt mulţi. Par cazuri izolate, dar numărul lor e semnificativ. Pentru fiecare scriitor cunoscut există sute de astfel de veleitari. Sînt peste tot, chiar dacă numai cronicarii îi întîlnesc. Vin la tîrguri de carte, la lecturi, lansări, dezbateri, cenacluri. Sînt ca nişte zombi ce vor creier de critic literar 🙂

„Am epuizat toate motivele de uimire şi hăhăială şi nu ne-a mai rămas altceva decît să rîdem de ce proşti, agramaţi, inculţi sau ridicoli sînt unii?”, mai întreba cititoarea de săptămîna trecută.

Înţeleg stînjeneala de a citi un text penibil despre care ştim că e autentic şi nu literatură, dar face parte din comedia umană. Forma e ridicolă, însă fondul e cît se poate de adevărat! Citind aceste scrisori/confesiuni/dedicaţii, nu rîdem de cineva anume; rîdem, în fond, de propria noastră condiţie reflectată în ceilalţi. Căci fascinaţia creaţiei, visele (ridicole) de măreţie şi iluzia (deşartă a) gloriei artistice nu există doar la personajele din cărţi, există în minţile celor în mijlocul cărora trăim. Există în mintea fiecăruia dintre noi.

„Bună ziua.

Îmi cer scuze pentru îndrăzneala de a vă trimite acest plic care conţine nu un volum de poezii, ci o vitrină a sufletului… Un act de curaj, nu-i aşa? Căci, doar, cine mai are curajul de a-şi expune sufletul disecţiei celor din jur, într-o lume în care valorile materiale primează, măcinînd suflete…?

Un inginer ratat, împins de la spate de un suflet ascuns de ochii lumii, scrie poezie de dragoste în speranţa că nu o va cîntări nimeni ca pe un act de creaţie, ci mai deragbă ca pe o defulare împotriva degradării iubirii, a sentimentului, a tandreţii… Nu sînt profesionist, nu vreau să trăiesc din scris, cred însă într-o solidaritate a celor care citesc, a celor care mai simt, a celor care vibrează şi de aceea vă mulţumesc din suflet dacă o să aruncaţi privirea şi prin poeziile mele… Iar eu, dacă o să o faceţi, am să simt.

Acest volum a apărut pentru că am vrut cu tot dinadinsul să apară… nimeni nu l-a cerut.. nici editura, nici vreo librărie… toată lumea l-a ignorat pentru că e… poezie… L-am plătit din banii mei şi vi-l trimit cu drag, pentru că simt că măcar dvs. o să aveţi curiozitatea să citiţi cît de puţin din el.

Cu deosebită stimă, […]”