Nu știam nimic despre Arad, nu fusesem niciodată acolo. Era, pentru mine, unul dintre orașele care nu-mi stîrniseră prin nimic imaginația, de care nu atașasem nicio fantezie. Am întrezărit cîte ceva din el de curînd la Discuția secretă și îmi vine să scriu o carte, nu cîteva rînduri despre un oraș și niște scriitori care s-au adunat acolo.
Pentru că, da, o să povestesc un pic despre festivalul de literatură Discuția secretă care s-a petrecut aici, de joi pînă duminică, 8 iunie. Și n-am s-o fac disciplinat și ordonat, după calendar, ci exact cum se așează într-o seară cu multă oboseală și căldură, impresii despre cîteva zile în care totul, dar totul în jurul meu era nou: fațadele baroce, jupuite ale clădirilor, vocile poeților, prețurile la bar, culoarea camerei în care am dormit, Mureșul, vitrinele cu nimicuri din porțelan.
Festivalul a fost demarat de Cătălin Lazurca și a strîns în primul rînd oameni care fuseseră activi pe clubliterar și, desigur, în grupul Discuția secretă. Dar nu a fost vorba doar de ei, deși încep cu ei ca să explic într-un fel ce e cu titlul festivalului. Am să dau de la început numele tuturor participanților, ca să vă puteți organiza mental tabloul cu toate personajele și am să le enumăr exact așa cum apar ele pe afiș: David Berman, Mircea Cărtărtescu, Philip Ó Ceallaigh, György Dragoman, Dan Sociu, Ioana Nicolaie, Andrei Dósa, Maxim Blum, Ionuț Chiva, Dmitri Miticov, V. Leac, Irina Brumă, Cristina Ispas, Rareș Moldovan, M. Duțescu, Andrei Doboș, Ionelia Cristea, Stelian Müller, Hit Grrl, Radu Andriescu, Ion Buzu și Bogdan Coșa.
Au fost lecturi, în fiecare zi, de-a lungul întregii zile, și între timpii festivalului au rămas puține ferestre. În afară de lecturi, au mai fost două întîlniri cu cititori mai mici: un atelier de care s-a ocupat Ioana Nicolaie, mai precis o întîlnire în parc în jurul cărții ei pentru copii, Arik și mercenarii, și întîlnirea lui Mircea Cărtărescu cu liceeani de la Dimitrie Țichindeal. Înainte să înceapă discuția, puștimea anunțată de ceea ce avea să urmeze a umplut sala de festivități a liceului, a ocupat toate scaunele și pur și simplu și-a făcut loc pe jos.
De acolo am tras și eu cu ochiul, razant, peste pădurea de converși care pur și simplu a reușit să facă din scorțoșenia unei săli de festivități în care se plimbă microfonul, altceva. Nu mai conta că fuseseră probabil scutiți de la cine știe ce plicticoșenie de oră sau încolonați cu clasa. Poate că nici nu a fost așa, deși intervențiile profesoarelor care nu-i slăbeau o clipă din ochii mă fac să presupun că da. Îmi amintesc și de niște băieți care voiau să intre și o doamnă nu-i mai lăsa, că sînt obraznici. „Numai ăia importanți au voie, nu? “, a răspuns imediat unul dintre ei, și pînă la urmă a intrat tot grupul, dar jur că nu le-a fost ușor să-și facă loc. Nu mai aveau unde și, în plus, „nu știau să se poarte“. „Făceau gălăgie“. Mi-a părut ceva halucinant, și cu toate astea, era, de fapt, o scenă foarte cunoscută.
Mircea Cărtărescu părea să se simtă bine acolo, între ei și i-a pus să-l întrebe ce vor, ce le trece prin cap, chit că nu avea legătură cu literatura. Cele mai multe întrebări au avut, și îmi amintesc că mi-a plăcut cum a povestit el, provocat de un elev, despre poziția cititorului. Ca despre co-autorul unei cărți, ca despre jumătate din codul ei genetic. M-a atins explicația asta, cu atît mai mult împărtășită cu niște elevi de liceu și mai ales în contextul în care cititorii par scoși din ecuația literaturii, în care tot mai des e vorba ba despre critici, ba despre scriitori. De cum înțeleg sau nu înțeleg despre ce e cu adevărat vorba în scris.
Despre critici a fost vorba, sporadic, și la o dezbatere despre canon, la care au participat scriitori care fuseseră parte din clubliterar, și cea mai tranșantă concluzie a fost că scriitorii tot în scriitori au cea mai mare încredere să le judece cărțile, și nicidecum în critici. A fost singura dezbatere, nu foarte lungă, nu foarte centrată, cu multe lucruri care cer în continuare o formulare, cu concluzii care vizau dezamăgirea de mediul literar considerat mainstream.
Mai dezinhibat și mai lejer au mers lucrurile la lecturi, la multele lecturi care au durat de joi pînă sîmbătă. Nu mai fusesem niciodată la o lectură dimineața, cu atît mai puțin într-un spațiu mic, îngrădit, dar care în același timp respiră. Descriu curtea interioară minusculă a unui fost teatru, un spațiu în care abia dacă încap cîteva mese și în care nu mai apucai să stai nici pe scări la lecturile de seară. În dimineața despre care zic au citit Cristina Ispas, M. Duțescu, Andrei Dósa, Bogdan Coșa și Dmitri Miticov. O să rămîn în cap cu ritmul sacadat în care am auzit pentru prima dată poeziile lui Dmitri Miticov, cu pașii tacticoși și calmi în care se mișcă personajul lui Coșa, din al doilea Poker și cu gustul cireșelor aduse de V. Leac (așa mi s-a spus).
Apar în cîteva poze cu ochii în telefon, ceea ce e foarte comic și confuz. Am făcut poze într-una, am fotografiat inclusiv poemul Jaluzele al lui Ion Buzu, inclusiv șahiștii din parcul de lîngă Mureș. Așteptau comod, cu mîinile la spate, aplecați ușor peste mese. Am plecat cu un teanc de pliante cu poezii, unele semnate. Să explic: fiecare invitat a avut un pliant cu poeme sau fragmente de proză tipărite, așa încît cei din sală să urmărească mai ușor lectura. A fost totul foarte profesionist executat, la capitolul ăsta regia a funcționat ceas.
Am plecat, povesteam, cu o carte de poezii a Ruxandrei Novac, (Ecografitti) găsită într-un anticariat unde am dat peste un teanc întreg de exemplare neatinse din cărțile poeților fracturiști, scoși acum ceva vreme de Vinea. Am mai luat cu mine un ceaslov cu pete ruginii, Din poveștile Asiei, apărut la Editura Ion Creangă înainte să mă nasc eu, o cămasă violet, cu carouri, dintr-un second hand și un interviu lung de tot cu un poet fantastic, indie complet, David Berman.
Volumul lui, Actual Air a fost „descoperit“ de Cătălin Lazurca și din el a tradus Cătălin, Dan Sociu și inclusiv Rareș Molșdovan. Cred că ar fi cazul să apară pe undeva, zice mai multă lume. E foarte critic cu tot mecanismul ăsta (care în SUA își atinge climaxul) în care absolut totul e transformat în marfă și în care formele de protest nu prea mai au cum să existe. E un poet care nu vrea să publice, stă și scrie și se tot retrage, își pune probleme, trăiește conflicte, mai mult reacționează decît propune. Zic să-l citiți, pe poemhunter măcar și să-l acultați cîntănd cu Silver Jews, trupa lui de indie rock de care s-a lăsat. Cei de la Arad văd că l-au filmat cînd a plonjat îmbrăcat în ștrandul public, chestie care nu se mai poate face în SUA.
Ce să mai povestesc? Aș zice să citiți măcar cîteva pagini din scriitorii invitați la Arad. 3 ml de Konfidor (Editura Casa de pariuri literare), volumul de debut al lui Ion Buzu, din Republica Moldova e o descoperire, un amestec de naivitate jucată, de comic și protest, basa style. Dmitri Miticov e un înțelept ilar, care scandează ironic și deconstruiește tot ce-l preocupă. V. Leac a apărut cu un video bizar pe fundalul lecturii, și pare pe punctul unui viraj către vizual, iar Cristina Ispas are stilul ăsta narativ de a face poezie dintr-un soi de cotidian de grup. A citit din Rezervaţia (Casa de pariuri literare). S-ar putea să vorbească pe limba voastră.
Mi-a plăcut și mi se pare un lucru bun că au fost invitați și scriitori care au scos doar o carte, care nu sînt foarte vizibili sau care nici nu au publicat încă un volum. Mi s-a părut un lucru bun că lecturile au fost în spații mici, unde e mai simplu să te conectezi cu cel care citește și unde nu ai senzația de scenă. Desigur, seara în care au citit Mircea Cărtărescu, Dan Sociu și Philip Ó Ceallaigh a fost sold-out, ca la concerte. Și desigur că Hit Grrl a bîntuit nevăzută printre noi, în timp ce o voce distorsionată citea dintr-o proză iar pe un ecran se derula ceva tipic hitgrrly, gen questuri din jocuri video.
Discuția secretă fost o combinație care merită o continuare.
