Nu am fi nici primii, nici ultimii care încearcă să dea de cap unei formule care să reinventeze literatura. Noroc că nu asta vrem să facem. De-a lungul timpului arta a devenit o chestiune de gust, deci subiectivă, tocmai din lipsa unor formule general valabile şi acceptate. Drept urmare, nu puţini au fost cei care au scris cărţi despre asta şi, nu de foarte mult timp, inclusiv mediul online se dedica să îi înveţe pe cei mai novice dintre scriitorii începători cum ar trebui să îşi formuleze frazele. Probabil aici aveam de a face cu efectul unei cauze, aceea că de ceva vreme literatura pare să abunde în texte – frumos spus – de pus sub semnul întrebării.

Pentru început se pare că există liste întregi de cuvinte ultra-folosite. Bun, drăguţ, frumos, plăcut, mare/ mic, înalt/ scund/ slab/ gras, bun/ rău, absolut, excepţional, foarte, cel mai, probabil, de obicei, posibil, să sperăm, fireşte, desigur – iar enumeraţia ar putea continua multă vreme cu o serie de substantive, adverbe, adjective sau locuţiuni, multe chiar de natură romanțioasă sau cel puțin sentimentalizată (cel mai frumos, cea mai înaltă dintre iubiri, ochi ca două stele sau mai azur ca înaltul cerului etc), amănunte ce reprezintă păcatul multor debuturi.

Mark Twain spunea despre adjective că dacă eşti în dubiu în ceea ce priveşte folosirea unuia, mai bine îl tai de tot. Noi am vrea să extrapolăm şi să spunem că orice crează dubiu ar trebui şters.

Cândva, William Faulkner îl critica pe Ernest Hemingway că scrie în prea puţine cuvinte. Replica lui Hemingway:

Poor Faulkner. Does he really think big emotions come from big words? He thinks I don’t know the ten-dollar words. I know them all right. But there are older and simpler and better words, and those are the ones I use.

Într-un mod incredibil, “less is better” nu s-a demodat nici în zilele noastre.

Apoi ar fi expresiile. Ion Creangă se pare că a fost ultimul scriitor căruia i-a fost permis discursul pe jumătate alcătuit din expresii. În ziua de azi, oricine măcar vorbeşte în proverbe, zicători sau ghicitori mai mult sau mai puţin populare/ urbane, riscă să cadă în derizoriu. Imaginaţi-vă, deci, cum este judecat în scris. Aici e posibil să fie vina facebook-ului şi a altor metode de popularizare. De când statusurile cu citate celebre a devenit o modă, tot cam de atunci şi expresiile în literatură au început să fie considerate clișeice.

Şi pentru că tot l-am amintit pe Creangă, la fel şi bunul său prieten şi coleg de generaţie, a cărui zi de naştere am celebrat-o duminică, Mihai Eminescu, trebuie să fie ultimul poet care a folosit rima împerecheată şi jocuri de cuvinte precum “codrii de aramă”, “bulgări de granit” sau “diademe de stele” şi să nu fie considerat clișeic sau pastişor. De altfel, tot ce era considerat epitet la Eminescu ar putea trece lejer în literatura contemporană drept clişeu. Aşa că notă pentru cine interesează: dacă nu vrei să să fii redundant, atunci nu lua musai drept reper şi model un scriitor care a murit la 100 de ani înainte să te naşti tu.

Curentele literare nu constituie o excepţie de la trenduri. Din contră, merg mână în mână cu evoluţia socială, politică şi economică. Cel puţin în România ultimilor 20 de ani, tema sexului, a drogurilor şi teoriile conspiraţioniste (aici personajele de tip “emo” şi “hipster” sunt cele în jurul cărora se construieşte de câţiva ani un subiect) au căpătat o cu totul altă importanță în literatura de consum. Să luăm spre exemplu Dilăr pentru o zi al lui Andrei Ruse sau super romanul Nu ştiu câte zile al lui Stoian G. Bogdan. Ambele au toate ingredientele sus-amintite. “Trip”, “film”, “frate”, “căcat”, şi multe cuvinte considerate în limbaj uzual triviale, ar putea fi lesne adăugate la lista termenilor ultra-folosiți.

Tocmai pentru că toate cele menţionate mai sus constituie doar prea puţin din multele amănunte nescrise sau încă nebrevetate, a ajuns un loc comun să apelezi la sfaturile scriitorilor consacraţi.

În 1946, lui George Orwell îi apărea publicat un eseu pe care îl intitulase “Politics and the English Language”, în careprintre altele a dat 6 sfaturi simple tuturor celor care se numesc scriitori:

1. Never use a metaphor, simile, or other figure of speech which you are used to seeing in print.
2. Never use a long word where a short one will do.
3. If it is possible to cut a word out, always cut it out.
4. Never use the passive where you can use the active.
5. Never use a foreign phrase, a scientific word, or a jargon word if you can think of an everyday English equivalent.
6. Break any of these rules sooner than saying anything outright barbarous.

(eseul lui Orwell poate fi citit în întregime aici)

Și Kurt Vonnegut găsise 7 reguli pentru scriitori (pe care le-a elaborat aici):

1. Find a subject you care about
2. Do not ramble, though
3. Keep it simple
4. Have guts to cut
5. Sound like yourself
6. Say what you mean
7. Pity the readers

Aproape 20 de ani după Orwell, John Steinbeck scria o scrisoare tinerilor scriitori aspiranți, în care povesteşte despre începutul lui şi sfaturile pe care le-a primit. Unul din ele era să se mute în Europa, pentru că sărăcia în această parte a Globului era considerată un ghinion, pe când în SUA o ruşine. Lucurile par să nu se fi schimbat prea mult nici acum, cel puţin în România.

În legătură cu clişeele care, contrar credinţelor populare, nu sunt lipsesc în literatură, Martin Amis spunea la un moment dat că literatura este un război împotriva clişeului. Explicaţia pe larg o puteţi asculta aici:

Ce trebuie sau nu făcut în literatură atunci când o scrii constituie în continuare un subiect de interes sau măcar curiozitate pentru autori. Aşa că noi vă invităm şi pe voi să vă spuneţi păsul: ce vă place sau nu vă place în cărţile pe care le citiţi? Ce este clişeu pentru voi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *