Mi-ar fi plăcut să fi fost regizoare şi să pot ecraniza cartea Gabrielei Adameşteanu. Tot timpul, cât am citit-o, mi-au trecut prin faţa ochilor imagini, scene întregi, lungi şi lente, din filmul Drumul egal al fiecărei zile.

Dar multe s-ar pierde. În film nu se pot trece cu precizie discontinuităţile revelatoare ale acestui text, unde atenţia se mută, aproape insesizabil, în răstimpul aceleiaşi fraze, de pe detalii exterioare, creatoare de atmosferă, pe stările şi pe gândurile personajelor, şi pe lucrurile care le sunt specifice. Se poate sugera corespondenţa, sunt sigură, dar armonia perfectă dintre elementele care compun povestea din Drumul egal…, felul în care sunete, mirosuri, culori se reflectă şi se transformă în substanţa interioară a personajelor care par să devină din ce în ce mai mult unul singur, s-ar pierde.

Atunci ne îngrămădeam toţi sub umbrela mare şi neagră cu spiţele strâmbe, dar după un timp căderea îndesată a ploii, copacii linşi, afişele zdrenţuite pe panouri închideau clipele de dinaintea plecării lui Biţă într-un nesfârşit de toamnă.

Letiţia Branea creşte într-un oraş mic, locuind ani întregi în aceeaşi încăpere cu unchiul şi cu mama ei. În camera de alături, trăiesc proprietarii ostili care îi ameninţă mereu cu evacuarea. Se întâmplă spre sfârşitul deceniului cinci. Tatăl Letiţiei a fost pus în arest „pentru cercetări” şi a dispărut, nu se mai ştie nimic de el. Margareta, mama Letiţiei, îşi acceptă soarta scrâşnind din dinţi. Vorbeşte puţin şi munceşte enorm: ea e cea care susţine viaţa de zi cu zi a fratelui şi a fiicei sale – ea găteşte, curăţă, spală, strânge – mergând în acelaşi timp, zilnic, la serviciu.

Unchiul Ion, intelectual perseverent şi ratat, profesor de liceu, studiază, scrie şi bea cafea. Soră-sa îl ceartă mereu că prea lasă de la el şi nu ştie să se impună şi să profite. El este figura paternă ale cărei gesturi, gânduri, atitudini, se vor insinua treptat în felul de a fi al Letiţiei. Aşa cum în felul în care comunică Letiţia cu lumea din jur, se vor insinua şi gestica mamei, mimica ei, atitudinile ei. Dar asupra sorţii acestei mame, asupra interiorităţii ei Letiţia rămâne mai puţin, Gabriela Adameşteanu acordându-i la rândul său, în roman, considerabil mai puţin spaţiu decât cel acordat unchiului Ion.

Mama ţine însă mereu asupra Letiţiei un ochi critic, urmărind primul semn al căderii în voia patimilor („ca taică-său”); unchiul o smulge dintre copii, în timpul unui joc, aparent fără niciun motiv („A şi început!”), o priveşte dezgustat şi dezamăgit, mai târziu, când se admiră în oglindă sau când vrea să iasă în oraş cu fetele, ba chiar şi când mănâncă cireşe pe stradă.

Letiţia e un personaj puternic, care face şi desface lumea care şi pe care o conţine. Lumea exterioară o conţine pentru că Letiţia este, într-un fel, aşa ca toate fetele. Dar în poveste, lumea, aşa cum apare, e făcută şi conţinută de mintea Letiţiei. Ea nu-i doar un om dintr-un rând; în lumea pe care o observă, ea e mereu prezentă. Acţionează, reacţionează, se întreabă, se revoltă.

Evadează uneori („Exista undeva lumea istoriei însângerate şi cea a violului de neînţeles, dar contururile lor se ştergeau în cea a clipei, ştiută mie.” – în timpul unei plimbări printr-o zonă unde se spunea că o femeie fusese violată de mai mulţi bărbaţi), dar, de obicei, e „acolo”, atentă, implacabilă, înverşunată. Mintea ei înregistrează totul, filtrează totul, nu lasă nimic neprelucrat. Se întreabă cu ciudă de ce nu i-a vorbit unchiul despre trecutul lui politic; cască urechile de câte ori e vorba despre „vina” lor (a familiei); se refugiază, uneori, din ce o dezgustă, dar nu ajunge să trăiască nicicând într-un univers paralel.

Despre ce scria oare unchiul Ion în fiecare zi, cu ceaşca de cafea aburindă alături? Ce cărţi citea Letiţia în copilărie şi adolescenţă? Sunt curiozităţile cu care am rămas. E posibil ca Gabriela Adameşteanu să fi vrut să descrie un fel de adevăr general al vieţii trăite în spaţiul şi în timpul acela; să fi vrut ca povestea să spună un singur adevăr, acelaşi, despre mai multe istorii particulare. Oraşul poate fi oricare oraş din România, unchiul Ion poate fi orice intelectual care în anii 50 nu a reuşit să „răzbată”, iar Letiţia poate fi orice fată din acea perioadă, care merge la o facultate, oricare ar fi ea.

Şi probabil că Gabriela Adameşteanu a şi reuşit să spună un adevăr care se potriveşte cu mai multe istorii particulare. Dar pe mine mă interesează acest particular: mi-ar fi plăcut să ştiu exact ce citea Letiţia când era mică; ce studia la facultate; mi-ar fi plăcut să ştiu despre ce vorbea seara, sub păr, cu unchiul Ion; mi-ar fi plăcut să ştiu ce gândea el şi ce gândea Petru Arcan, elevul lui ajuns mai târziu figură proeminentă a intelectualităţii bucureştene.

Dincolo de aceste curiozităţi nesatisfăcute, personajul principal a fost o revelaţie şi o bucurie pentru mine. Este o contrapondere „vie” şi generoasă pentru stereotipuri precum „eternul feminin”, „misterul feminin” etc.; o contrapondere puternică pentru acele femei-fantoşe, care nu se mişcă decât în interiorul strâmt al aşteptărilor celorlalţi; şi nu numai scriitorii bărbaţi creează acest tip de personaje, ci şi scriitoarele care au interiorizat aceste aşteptări.

O bucurie a fost şi stilul, topica specială, stimulantă care nu te lasă să te concentrezi exclusiv pe poveste: trebuie să fii atentă la detalii, îţi spune. Detaliile contează cel mai mult! Pentru că este o scriitoare cu adevărat extraordinară, Gabriela Adameşteanu împinge foarte departe limitele acestui mediu sărac care este scrisul, reuşind să condenseze în câteva cuvinte sau în câteva rânduri idei şi stări plurivalente şi lăsându-i cititoarei un spaţiu generos pentru o mulţime de interpretări şi corelaţii.

 

PS. Criticul N.Manolescu scrie în 1975:

N-aş putea spune că Drumul egal al fiecărei zile îşi duce până la ultimele consecinţe problema. Roman al unei subiectivităţi ce se analizează, el e mai pregnant în datele concrete, de atmosferă, de locuri, trăiri, în amănuntele cotidiene ale existenţei Letiţiei Branea decât în latura ei strict intelectuală (pe care eu am clarificat-o oarecum abuziv, spre o mai bună înţelegere). Virtual problematic, romanul exprimă mai bine sensibilitatea decât ideile. Gabriela Adameşteanu rămâne prizonieră, din acest punct de vedere, condiţiei ei de femeie.(s.m. LS) Şi-o depăşeşte alteori prin precizia şi economia intuiţiilor, nelăsându-se atrasă nici de descripţie, nici de evocarea sentimentală, înfrângându-şi înclinaţia firească spre o bogată senzorialitate.

Adică, probabil, şi domniei sale i-ar fi plăcut să ştie ce citea unchiul Ion, ce citea Letiţia, poate i-ar fi plăcut să asiste şi la o discuţie mai consistentă între cei doi. Totuşi, concluzia rapidă e că dacă Gabriela Adameşteanu a ales să nu vorbească despre asta, sigur a făcut-o pentru că e femeie şi o interesează mai mult sentimentele, fiind în mod natural înclinată spre ele.

Cu siguranţă că între timp, mai maturul acum domn N.Manolescu, s-a eliberat din prizonieratul gândirii de acum aproape patruzeci de ani şi ştie, pe de o parte, că asocierea dintre femei şi sensibilitate e culturală, şi nu naturală şi că, pe de altă parte, „condiţia de femeie” nu e una în care să fii „prizonieră” şi nu e o limită nici în arte, nici în alte domenii.

2 comentarii
  1. AvatarLaura Vasi

    Go girl! “Drumul egal al fiecarei zile” e un masterpiece pe care l-am supt cu aviditate in 2 zile de vara. La randul meu, am ramas cu un gust amar cand am ajuns la critica lui Manolescu (este, oricum, interesant de observat cum criticile de la sfasitul cartii isi schimba tonul odata cu trecerea timpului). Chiar de curand, stateam la un pahar de vin cu o prietena (feminista infocata) si mi-am adus aminte, am scotocit cartea in biblioteca si i-am citit si ei – nu vrei sa stii ce-a fost la gura noastra. 🙂 Anywayz…sunt foarte incantata sa descopar ca cineva s-a gandit sa trateze acest aspect. Multumiri. L.

    Reply
  2. Laura SanduLaura Sandu Post author

    Şi eu sunt încântată de comentariu! 🙂 N-am observat ce zici tu – că tonul se schimbă cu trecerea timpului. M-am impotmolit la Manolescu 😀 O să le citesc cap-coadă să văd şi eu cum.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *