In mod normal, atunci cand te apuci de citit o carte cu actiune post-apocaliptica, te astepti la ceva depresiv si socant. De altfel, motivele pentru care de multe ori ajungem sa cititm astfel de carti este tocmai pentru ca sunt depresive si socante. Fascinatia pentru morbid este mult mai mai usor de satisfacut prin lectura decat prin filme – nimic care iti depaseste puterea de suporta nu trece de barierele creierului tau atunci cand citesti, dar in fata unui film nu te mai protejeaza nimic.

Drumul este toate astea si mai mult intr-un ambalaj incredibil de simplu: un fir narativ cu doua personaje care strabat o lume pustie si moarta. Nu stim de ce e lumea asa si nici nu ne intereseaza. Este primul semn ca McCarthy nu a urmarit sa puna pe primul plan exotismul unei lumi post-apocaliptice, ci drama umana.

Personajele sunt tatal si fiul: tatal, macinat in permanenta de flashback-uri de pe vremea cand lucrurile nu erau mai bune sau mai rele, ci pur si simplu erau. Fiul, nascut dupa evenimentul misterios care a dus la pustiirea Pamantului, nu a cunoscut ce insemna sa fii copil inainte, dar macar nu trebuie sa tarasca dupa el cu amintirile dureroase ale unei lumi care nu mai exista, si nu trebuie sa caute, in fiecare secunda, un motiv bun pentru care sa nu-si traga un glont in cap. Pentru tata, motivul este chiar fiul, care insa se lupta cu propriile lui dileme: ce inseamna sa fii bun si ce inseamna sa fii rau intr-o lume in care nevoia de a supravietui scuza multe acte de cruzime.

In prima faza, ca si fiul, traiesti cu impresia ca e relativ simpla impartirea: atata timp cat nu-i faci rau celui de langa tine pentru a-ti asigura propria supravietuire, esti unul dintre cei buni. Dar cand personajele sunt puse in situatia de a-l pedepsi pe unul dintre cei care au incercat sa le faca rau, tocmai pentru ca incerca sa supravietuiasca, linia, asa cum este ea perceputa de fiu, devine din ce in ce mai neclara.

Pana la urma, Drumul nu este un roman despre cum supravietuieste omul dupa apocalipsa – ci un roman despre cum supravietuieste umanitatea. Despre redefinirea binelui si raului si despre motivele reale pe care le avem, fiecare dintre noi, sa traim, atunci cand nu mai ramanem cu nimic – la propriu.

Nu va asteptati la o carte usoara. Este apasatoare, punctata de momente in care singuratatea celor doi se reflecta in dialoguri monotone si repetitive. Dar e o carte care pune, cu simplitate si curaj, niste intrebari de care multi autori s-au ferit pana acum, sau au preferat sa le imbrace in briz-brizuri stilistice, acte de eroism si actiune bombastica, ce lipsesc cu desavarsire din romanul lui McCarthy.

Iar daca n-aveti chef sa cititi cartea, vizionati cu incredere filmul, cu Viggo Mortensen in rolul tatalui.

Ca si Nu exista tara pentru batrani (No Country For Old Men), dupa romanul omonim al lui McCarthy, e unul din putinele filme care se ridica la inaltimea cartii, fara sa-i modifice in niciun fel mesajul, pastrand dialogurile din carte si atmosfera deprimanta si apasatoare, si fara vreun sfarsit hollywoodian care sa umple sala de lacrimi.

2 comentarii
  1. Pingback: Înapoi la: Împăratul Muștelor « Bookaholic

  2. Avatarstefan

    am ales cartea; filmul iti arata ce-si imagineaza regizorul, cartea te lasa sa-ti imaginezi tu propria apocalipsa… stii ce e puternic in cartea asta? mesajul ca povestea e dupa colt, e gata sa se intample, e iminenta…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *