Am semnalat deja, în această rubrică, o promoție întreagă de prozatori proveniți din breasla antropologilor; și, corespunzând biunivoc, o serie de jurnale de teren care au generat, într-un fel sau altul, romane autoficționale. Seria continuă, iată, cu un new entry care merită aplauze din plin.

Conform mărturisirilor Ralucăi Nagy la una dintre lansările de astă toamnă, Un cal într-o mare de lebede are la bază jurnalul antropologic pe care l-a ținut în Tokio acum câțiva ani. Atunci și acolo, ea a cercetat problematica mobilității – adică, mai popular spus, cum se descurcă expații în Japonia.

Ce se întâmplă în timpul mobilității japoneze a celei care a studiat (autoreferențial, da…) mobilitatea japoneză?! Se întâmplă că, percepând plenar, până la somatizare, interferența lumilor, limbilor și culturilor, Raluca Nagy realizează o serie de studii antropologice în engleză, pe de o parte; și, pe de cealaltă parte, scrie un roman confesiv în română. Engleza – ca limbă „științifică”; româna – ca limbă „de suflet”, așadar. Ambele idiomuri încercând să traducă, să explice și să adapteze codurile (nu doar lingvistice ale) societății japoneze. Dar chiasmul codificării se răsucește din nou, prin faptul că Raluca Nagy alege ca naratoarea autoficțiunii sale să fie o englezoaică, căreia – putem bănui – i s-ar fi tradus paginile în română.

Jocul inversării polilor marchează întregul roman. Alegoria conținută în titlu – calul aflat într-o mulțime plutitoare (o mare) de lebede – îl semnifică, la o primă impresie, pe occidentalul aflat în mijlocul japonezilor; și, la o a doua citire, destăinuie imaginea pe care și-o face despre sine o femeie europeană în raport cu femeile japoneze.

Apoi. Dintr-o notă prefațatoare aflăm că Un cal… „a urmărit, pe cât se poate de îndeaproape, genul shishosetsu (…) predominant în literatura japoneză modernă”. Da, este o specie de „ego-roman”, confesiv și eseistic. Numai efortul de a aplica un filtru stilistic propriu culturii nipone reprezintă un plus de codificare literară față de „gradul zero al scriiturii” diaristice. Cititorul atent poate descoperi multe atari macro- și micro-stileme, care adaugă, fiecare în felul său, sens și reflexivitate ansamblului, plasând Un cal… într-un interregn aparte, la răscrucea dintre jurnal de călătorie și Bildungsroman, ironie chick lit și contemplație caligrafică în tradiția lui Sei Shōnagon.

O seamă de tropi ai extremelor complementare ni se revelează pe parcursul lecturii: est-vest, mare-mic, grațios-șleampăt, gras-slab, feminin-masculin etc. Tocmai pentru a contura mai bine acest chiasm al perspectivelor, Raluca își făurește alter-egoul Rosalyn, o tânără englezoaică înscrisă la o facultate de studii afro-orientale. Astfel, polaritatea Occident-Orient este mai bine marcată. Bașca, de multe ori englezoaica Rosalyn este luată de către japonezi drept americancă, ceea ce amplifică la maximum polarizarea psihologică (adăugând conotația unui complex istoric, mai ales în rândul vârstnicilor, față de fostul inamic din Al Doilea Război Mondial).

Emblematic: la Tokio, Rosalyn învață japoneza pentru începători și, în paralel, predă lecții de engleză unor cursanți niponi. Detașarea ficțională față de realitatea biografică e doar aparentă: antropologia este, se știe, un efort de traducere, de interpretare și de înțelegere a celuilalt.

Cartea e plină de simboluri-gadget, ca niște pokemoni stilistico-narativi. Capitolele corespund unor obiecte bizare („lucrușoare, chestiuțe, artefacte, nici nu știam cum să le numesc, cum să le deschid și la ce foloseau”) primite în dar printr-un misterios colet. Acestea iradiază metonimic asupra mixului de narațiune fragmentară (cu anticipări și flash-back-uri oscilatorii) și notație psiho.

Culmea! Cele zece capitole sunt numerotate invers, de la zece la unu, pentru a „rima” cu sensul de citire japonez, de la dreapta la stânga. Dar poate că maxima ambiție structural-narativă a autoarei este ca romanul să poată fi citit la fel de bine și invers, de la ultimul capitol (notat anume cu „unu”) la cel dintâi (marcat cu „zece”). Această construcție palindromică susține statement-ul de roman lipsit de acțiune (pe care mă încumet totuși să-l relativizez, în beneficiul cititorilor care, asemeni mie, gustă într-un roman mai mult diegeza decât experimentele formale).

Paginile care descriu suferințe, angoase și alienare au o eleganță frustă și conțin, aproape de fiecare dată, câte o tușă de umor care le potențează discret. Subiectivitatea alunecă deseori spre notații intime, inavuabile pentru civilizația burgheză europeană.

Una dintre concluziile cărții, previzibilă poate, dar transmisă cu subtilitate și zero tezism, este că explorarea altor tărâmuri se transformă într-o explorare a sinelui. Reflexia asupra alterității celei mai exotice ricoșează în autocunoaștere.

Există însă și o teză mai temerară a cărții, care ține de feminitate, ca fațetă alternativă, ultra-intuitivă a umanității, și de o percepție sensibil-holistică a lumii, vieții și destinului. Aventura japoneză a lui Rosalyn se petrece între două mari paranteze de interacțiune umană bruscă, fizic-dureroasă și super-irațională. Două gesturi misterioase, în aparență fără sens – unul al surorii din Anglia, celălalt al unui cursant japonez -, declanșează și curmează (în sens reversibil, conform regulii palindromice a cărții) reacția în lanț a unei călătorii care se va dovedi inițiatică. Babel, filmul lui Iñárritu ambientat în Maroc (un al treilea pol semnificativ al cărții), este evocat ca un indiciu pentru această concluzie-nucleu a cărții: totul se leagă cu totul, peste mări și țări, totul pulsează, everybody hurts, într-un palimpsest zumzăitor de semnificații, consecuții și trăiri. Poate că sensul existenței este acela de a atinge miezul (kokoro, termen japonez ce înseamnă deopotrivă inimă și minte) al întregului Babel.

Nu închei fără a nota încă o posibilă consecință chiastic-reflexivă a acestei cărți. Recompensarea ei cu unul dintre Premiile Sofia Nădejde răsfrânge prestigiu asupra acestei nou înființate instituții de recunoaștere și promovare a „literaturii scrise de femei”. Și o urare, consonantă cu spiritul babelic al cărții: să aibă parte de traduceri în cât mai multe limbi!

Un comentariu
  1. AvatarAndi Ștefănescu

    Formal, o cronică fără pată și reproș ! Nu prea mai am de ales. Cum am văzut filmul lui Iñarritu, iar Japonia a fost dintotdeauna un tărâm de vis pentru mine, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să citesc și cartea dnei Nagy… Până atunci, FELICITĂRI autoarei ! Și, de ce nu, și cronicarului.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *