Bookaholic

De curând, în colecția „Poezia deceniului I”, a apărut ediția a doua a volumului de poezie „Poooooooooate”, de Dumitru Crudu, Editura Tracus Arte.

„Poooooooooate (cu exact nouă „o”-uri) cuprinde aceleaşi versuri scurte, dictate în foc automat de o voce maniaco-depresivă care nu numai că se foloseşte de cuvinte pentru a-şi exprima alienarea, dar alienează, după chipul şi asemănarea-i, cuvintele însele (…) Oximoronul disperării blazate ambalează tensiunea unei poezii stranii, hidoase, deloc locvace, lipsită de puterea umorului și nemiloasă cu cititorul comod. Fără îndoială că, dacă există o poezie post-apocaliptică, aceasta este cea a lui Dumitru Crudu. Merită citită pentru a afla cum îți poți exprima trupul altfel decît urlînd de durere sau gemînd de plăcere și pentru a constata cu propriii ochi ce face întîlnirea dintre cuvinte vii și vecinătățile raționalului”, a scris Alexandru Matei despre acest volum.

Pe coperta a IV-a a volumului, Ion Pop puncta o „textualizare a stărilor de spirit”. Care sunt limitele unui mediu de a fi transpus în altul?

Poate că ceea ce am încercat să fac în „Poooooooooate” a fost să încerc să ating limitele stărilor de spirit, să încerc să ajung la rădăcinile fricii, tristeții și disperării, să trăiesc toată intensitatea panicii și s-o transfer în acele poezii frânte, rupte, bâlbâite, pentru ca și literele din acele cuvinte să fie cuprinse de teamă, nu numai eu. Teama față de boală, față de moarte, față de despărțire, frica de-a rămâne singur, frica de precaritate, de necunoscut. Neliniștea că vei începe să fii urât chiar de femeia pe care o iubești. Angoasa că nimic nu se va mai putea schimba și totul va curge doar într-un singur sens. În același timp, poate, acest volum este singura mea carte de poezie de factură fracturistă, scrisă în cheia poeticii fracturiste, limbajul reducându-l doar la reacții și senzații. Toate stările de spirit am încercat să le redau doar prin senzații. Frica, panica, disperarea sau tristețea sunt însă o reacție la ceea ce se petrecea cu mine (cel care vorbea în poezie) și cu ea. O reacție animalică, viscerală, fiziologică la felul în care timpul încerca să ne schimbe și să ne modeleze. Poeziile din această carte le-am și scris într-o perioadă în care am fost mătrășit de la ziarul la care lucram și am rămas pe drumuri, și când nimeni în altă parte nu a mai vrut să mă angajeze; le-am scris într-o perioadă în care am rămas fără casă și trăiam în stradă; într-o perioadă în care ea m-a părăsit și am rămas singur; în niște zile în care nu credeam că ceva se mai poate schimba. De unde și un sentiment acut al apocalipticului. Eu în acele poezii descriam sfârșitul unei lumi în care eu trăisem și căreia i-am supraviețuit într-un mod miraculos, totuși. Sigur am și experimentat. Am vrut ca limbajul nu numai să comunice, dar și să fie parte a acestei apocalipse.

Timpul pare reversibil pentru personajul cărții. Care e legătura dintre timp și stările psihice, dintre posibilitate și imposibilitate, dintre „eraam” și „sînt”?

Cum v-am mai spus, timpul este perceput ca o agresiune. Iar toate stările psihice pe care le trăiește personajul din carte sunt rezultatul acestei percepții. Timpul vine ca un bolovan peste el și nu mai știe unde să se ascundă. Ea (femeia de care e îndrăgostit personajul din carte) și timpul fac o alianță și singurul care are de pierdut este el (cel care vorbește în carte). El pierde tot. Posibilitatea devine imposibilitate, iar legătura dintre „eraam„ și „sînt” se rupe. Ceea ce-i mai rămâne personajului din carte e doar limbajul. Pierde tot, pierde șanse, pierde posibilitatea de-a schimba ceva, pierde marea iubire, se pierde pe sine, o pierde pe ea, pierde vise și iluzii, își pierde speranța, pierde nasturi și încrederea în sine. Doar limbajul îi mai rămâne. O cetate, în care s-ar putea retrage, dar și aceasta începe să se fisureze. Se frânge ceva chiar și în interiorul cuvintelor. Și atunci deznădejdea devine totală. Iar întrebarea e cum îi mai poți supraviețui. Personajul meu din carte reușește chiar să aibă, uneori, și niște mici bucurii. Adevărat, sursele lor sunt de natură exterioară.

Când un om își găsește surse de bucurie exterioare („tu ești singura mea speranță”; „ești singurullucru care mă țineîn viață”), iar sursele sunt inconstante, ce se întâmplă cu emoțiile? Există un cimitir al acestora?

Emoțiile. Asta m-a interesant cel mai mult. Să transmit o plenitudine sau o intensitate a emoțiilor. E ca și cum un om ar bea pahar după pahar și nu s-ar mai opri. Sau ar fuma țigară după țigară, fără șir. Personajul din carte trăiește niște emoții de o intensitate maximă, parcă încercând în acest fel să se opună ireversibilității timpului. Viața sa capătă sens doar când aceste sentimente devin excesive, prea pline, abundente, debordante, când dau peste margini. Între el și ea se pun doar asemenea emoții și e normal că acestea nu pot exista prea mult și se sparg în mii de cioburi. Iar limbajul devine cimitirul lor.

Când apare și când dispare acest pooooooooate?

Poooooooooate este singurul lucru care mai contează în această lume. Poooooooooate este ceea ce-i mai conferă sens. Poooooooooate este motivul pentru care personajul din carte nu-și iese din minți și nu-și trage un glonț în ceafă. Poooooooooate este ceea ce-l face să supraviețuiască disperării și fricii. Dar ce este acest pooooooooooate? Un mod de-a relativiza lumea și de-a crede că ceea ce ni se întâmplă nu e univoc și ireversibil? Și în viață ni se întâmplă uneori câte ceva foarte nasol care ne aduce pe culmile disperării și ni se pare că mai rău de atât nu mai are cum să fie, dar, peste ani, putem avea surpriza să descoperim că ceea ce ni s-a părut a fi rău la un moment dat, nu e deloc nașpa, ba chiar dimpotrivă. Totul e să te uiți la lucruri și dintr-o altă perspectivă. Să le vezi și într-o altă lumină. Dispare poooooooooate atunci când agresiunea ia amploare și apare când începi să-i faci față.

Interacțiunile dintre personaje sunt de multe ori violente: „nici măcar tu/nu/te poți compara/cu o/sticlă de votcă/spartă/de podele”. Atunci când singurul mod de apropiere (de un altul sau de propria persoană) e prin durere sau automutilare, chiar și simbolică, cum se păstrează un limbaj în armonie cu acțiunile personajelor?

Rolul violenței, durerii, mutilării și automutilării din carte, firește, poartă mai mult o încărcătură metonimică și e cel de-a reda intensitatea emoțiilor și trăirilor. E o mutilare simbolică. În realitate, e vorba despre o criză existențială pe care o traversează acest cuplu și despre impasul în care a ajuns povestea lor de dragoste, dar și fiecare dintre ei în parte. Sensul de-a fi împreună al celor doi începe să se deșire și relația lor se destramă. Pe de altă parte, la nivel simbolic, violența asta ar mai însemna o încercare de-a se schimba unul pe altul, de-a se modela, de-a se transforma. Nu contra celuilalt luptă, ci contra timpului.
În același timp, s-ar mai putea ca această mutilare să transmită exact opusul: o maximă tandrețe și că se iubesc foarte mult.

Cum este „Pooooooooate” de acum, față de cel de odinioară? Ce s-a schimbat?

Pe mine , de exemplu, nu mă interesează să povestesc despre nu știu ce gară (sau oraș) în care am fost. Nu gara (sau orașul) ar fi importantă (important) pentru mine, ci eu și acea gară (sau acel oraș). Eu în acea gară (în acel oraș). Gara aceea (orașul acela) împreună cu mine. Așa și personajul din „pooooooooate”. Nu a fi în lume e important pentru el, ci a fi în lume împreună cu ea, nu doar în limbaj, ci și în lume. Ce s-a schimbat? Foarte multe, inclusiv poezia (și proza sau teatrul) pe care o scriu (le scriu). Pooooooooate.

Dumitru Crudu (1967, Flutura, Ungheni, R. Moldova), prozator, dramaturg, poet. A lansat în 1998, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fracturismului în ziarul „Monitorul de Brașov”. A debutat, în 1994, cu două cărți în același timp, iar de atunci a mai publicat încă șase volume de poezie. Volumul „poooooooooate” a apărut în 2004, la Editura Vinea. Cu antologia de poezie „Falsul dimitrie”, apărută la Editura Cartier, în 2014, iar în 2018 tradusă în limba polonă și editată la Gdansk, Polonia, este nominalizat la premiul Poetul European al libertății, ediția 2016-2018, Gdansk. Este unicul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. Piesele sale au mai fost jucate în R. Moldova, România, Franța, Suedia, Germania și Italia. În 2003 a cîștigat premiul UNITER al Fundației Principesa Margareta pentru cea mai bună piesă de teatru din România. Începînd cu anul 2008, a început să publice și proză, iar unul dintre romanele sale – „Oameni din Chișinău” – a fost publicat în Cehia, în 2017, în traduceră lui Jiří Našinec. Cea mai nouă carte a sa de proză este „Moartea unei veverițe” (Editura Univers).