Bookaholic

Supraexpunerea unei fotografii duce la topirea detaliilor într-o luminiscenţă orbitoare, ceţoasă, filtrată prin cataractă. Exact acelaşi tip de lumină degajă şi diapozitivele lui Dumitru Crudu din tulburătorul poem-fluviu „Strigătele de sub apă” (Ed. Vinea, 2015), scris în 1998, dar publicat abia anul trecut. Un redivivus, prin urmare.

Nu am folosit de florile mărului termenul diapozitiv. Parcurgând parcă traseul temporal al unui „ser al adevărului” (pentothal de sodiu) la optsprezece ani distanţă de la momenul scrierii, secvenţele conectate în mecanismul psihoactiv al poemului par o colecţie de diapozitive scoase dintr-o ascunzătoare, dintr-un sac putrezit legat cu liţă, dintr-o groapă săpată cu unghiile în glodul din spatele unei curţi distruse şi vărsate apoi, gâfâind, pe masă. Suntem, peste ani, în faţa unui volum excelent pe care Dumitru Crudu, emanând oboseala unei staţii de pompare cufundată în umezeală şi turbărie, îl expune radiaţiilor unei stări de fapt aflată la ora unui recensământ crunt şi exclusivist: suntem, prin contrapunct, într-un „timp al inimii” în care nimic nu mai poate fi traficat în numele singurătăţii.

Colecţionarului de ism-uri, fireşte, menţionarea anului 1998 îi va trezi un reflex pavlovian şi va bântui cu unghia printre versuri în căutarea pshyche-ului hardcore al fracturismului à la Crudu. Să nu se panicheze, căci îl va găsi, în întreaga sa automutilare estetică şi cu sintaxa schizoidă practicând, minimalist, discursul prosopagnozic, liniar, de subducţie, incantatoriu şi cu reducţie onirică. Dar, zic eu, va rata esenţialul, de va cotrobăi aşa. Cine a urmărit îndeaproape evoluţia poeziei lui Crudu, n-are cum să nu remarce un efect foarte interesant de refracţie, de auto-surpare sau, de ce nu?, de saturaţie a aparteneţei, care infuzează acestui volum o prospeţime existenţială impozantă tocmai prin faptul că a fost publicat la atâţia ani distanţă de la momentul scrierii; şi că, prin reculul devorator al acelui Dumitru Crudu vs. Dumitru Crudul devenit între timp (în logica volumelor publicate), se creează un al treilea Dumitru Crudu, pe care cei doi Dumitru Crudu, în complicitate, îl folosesc ca manechin de teste auto. M-am făcut înţeles, prea încâlcit la sinapse? Numai că Dumitru Crudu nr. 3 nu trebuie să se izbească cu maşina de niciun zid, ci să practice o invocare „vrăjitorească” epistolară, un monolog nemilos cu gura plină de apă, cu plămânii umflaţi de apă. Să coboare, înecându-se mazilescian, lăsându-se înecat, lăsându-se înecat regulamentar, într-un trecut ce pare, în datele sale confesionale, mai groaznic şi mai decisiv decât o moarte prin înec. Iar acolo jos, unde mâlurile asmut întunecimi uterine, veţi vedea, aşteaptă, ca nişte artefacte din fosfor, iubirea, avortul şi Georgia măcelui interetnic din anii ’90 – Caucazul iubirii, Caucazul avortului, Caucazul unei identităţi-fantomă.

„tu ai ce ascunde în nisipul de pe mal.
acum nu mai trebuie
să dau în cărţi
ca să-mi pice fisa
cât de straniu mai poate să fie
un om ieşit dintr-un tren,
venind din caucaz.

eu am vrut să strig şi am strigat.
eu-un om căruia bubele
îi cresc direct pe haine,
direct pe cămaşă,
direct pe sacou,
direct în buzunarele de la blugi,
direct în buzunarele din spate.”

Pentru cine mai are nevoie să-şi confirme că Dumitru Crudu este un profesionist al identităţilor-fantomă şi al poeziei ca nomadism al Disperării, „Strigătele de sub apă” aduce acel ferment testamentar al unei poetici care nu mai trebuie să convingă prin nimic, pentru că a covins deja prin tot ce poate convinge ultimativ un poet făcut cu minuţiozitate pentru poezie.