La un moment dat, l-am ascultat pe Vlad Zografi vorbind, pasionant, despre Bruckner. Încheind lectura celui mai recent roman al lui, Șapte octombrie, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Simfonia a VIII-a a aceluiași Bruckner. Acolo, în ultima parte, se aglomerează simultan temele din întreaga partitură. E și efectul pe care Vlad Zografi îl imprimă cărții sale, odată ce ajungi la capitolul final. Poate părea, la prima vedere, o simplă chestiune de stil. Însă, cred eu, tocmai aici găsim centrul de greutate al romanului.
Sigur că, la rigoare, putem contrage firele centrale ale cărții: e povestea unui poet care moare înjunghiat, în tramvaiul șaisprezece, în numele unui gest cavaleresc. Ajuns într-un soi de anticameră a vieții („cufundat în lichidul amniotic al morții mele”), el încearcă să-și reconstruiască, din bucăți, traseul vieții: „Viața mea ca un film documentar despre o specie rară de cârtițe”. Până aici avem toate motivele să credem că ne aflăm în fața unui text care vorbește grav despre lucruri grave. Doar că Zografi parează fondul tragic printr-un stil ironic și autoironic, sarcastic și parodic, reușind să vorbească despre cea mai dificilă temă (moartea) într-un mod care nu inhibă.
Șapte octombrie nu este un roman monocord, nu vibrează într-un singur ton. Și sunt sigură că cei care au citit și Efectele secundare ale vieții (2016) pot intui exact despre ce vorbesc. Într-adevăr, avem de-a face cu o narațiune la persoana întâi, însă nu o dată personajul central își cedează locul în favoarea celor care, într-o formă sau alta, s-au intersectat cu el în mod decisiv. Nu vorbim acum despre o simplă chestiune de naratologie. Vlad Zografi încearcă să demonstreze, și îi reușește de minune, că solilocviul nu e echitabil atunci când încerci să arăți cu degetul fragilitățile vieții de zi cu zi.
Nu în ultimul rând, Șapte octombrie este un roman de dragoste care îmbină în chip fericit tandrețea cu erotismul. Înainte de a se urca în acel tramvai șaisprezece, personajul lui Zografi observă și analizează statuia lui Vasile Lascăr. Inscripția („Vroesc să fac din administrație o a doua magistratură”) și femeia sculptată la picioarele politicianului îi aprind imaginația: își dorește și el o astfel de statuie, însă într-un „scuar discret”, și încearcă să determine cine ar trebui să fie muza de la picioarele lui: „Insensibil la sex, observ că am dezvoltat în schimb un organ postum al tristeții, care riscă să se transfere, pe căi obscure, statuii”.
Doar mult mai tânăra Vera, absolventă de arte plastice, ajunge să-l secondeze în rolul de narator („fiindcă mă cunoaște ca pe pieptenul ei, ca pe lenjeria ei intimă”).
Simultan, Șapte octombrie este și un roman care vorbește despre o lume asumat neracordată la ritmurile vieții de azi. Poeții adunați în jurul Porcăriei au un cu totul alt calapod care îi modelează: „Ne ducem dracului și o să rămână ăștia cu facebook-ul lor să-și posteze acolo căcaturile, să se miroasă unul pe altul prin curul internetului, nu mai au nasuri, nu mai au ochi, nu mai au urechi, nu mai au creier, sunt mutanți, băi!, șobolani de tastatură. E sfârșitul lumii, ascultați ce vă spun”.
Mai mult, însuși titlul oferă o mostră a acestei neracordări. Șapte octombrie era ziua națională a Republicii Democrate Germane. Deci o sărbătoare artificială a unui stat artificial. Și totuși, pentru personajul-narator, șapte octombrie devine o dată fundamentală. El părăsește țara o singură dată și ajunge să viziteze tocmai RDG-ul, iar după căderea Cortinei de Fier dispare singura realitate pe care o cunoscuse, așa că 7 octombrie devine, în calendarul personal, ziua mondială a aberației: „Ce se va alege de lumea pe care am cunoscut-o când eram tânăr? Mă întrebam. Paradisul meu. Fusesem fericit acolo chiar dacă mă urmărise Securitatea lor, creionul mecanic portocaliu cu mină de zero virgulă șapte de la Dresda mi-l cumpărasem, creionul care era totuna cu poezia”.
Poetul din cartea lui Zografi trăiește simultan în mai mai multe lumi. Boemei literare de la Porcăria i se adaugă micul univers interlop adunat în așa-numita Peșteră. Este, pe rând, casier, paznic de noapte, controlor RATB, dar ajunge și să transporte droguri, și să vândă reviste în trenuri. Toate acestea suprapuse vocației de poet. Nici lumea literară nu scapă de filtrul critic al personajului-narator: „Măcar aici, în bezna imobilă în care mă găsesc, nu mai am de-a face cu șoriceii literari! Acolo, pe lumea cealaltă, ei sunt stăpânii destinelor noastre fragile și-și împart fărâma de brânză drămuită de industriali”.
Analogia cu Bruckner nu a fost o simplă marcă retorică. Poetul din cartea lui Zografi reînnoadă firul propriei istorii pornind de la micile detalii care obișnuiau să-i ritmeze viața: creionul portocaliu de 0.7, întâlnirile amical-literare de la Porcăria, pălăria roșie luată dintr-un magazin second-hand, bila din creier. Toate aceste constante se comprimă acum în „punctul negru” din interiorul căruia personajul își revizitează, uneori nostalgic, alteori malițios, viața. La un moment dat, personajul lui Zografi își amintește un interviu pe care îl dăduse după câștigarea unui premiu literar. E aici, contrasă, întreaga miză a romanului: „Pământul trebuie să fie ca o bandă de magnetofon, poate că ai auzit de magnetofoane, acum nu mai sunt la modă, au ieșit din uz, ca o bandă de magnetofon, zic, pe care s-au înregistrat toate evenimentele, și eu am vrut să citesc banda asta de magnetofon, să reconstitui istoria în fiecare detaliu, să recuperez fragilitatea timpului”.
Tot acest proces de cartografiere a istoriei personale împrumută retorica specială a unui soi de ritual pe care poetul-narator obișnuia să-l facă. E vorba despre întocmirea unor așa-numite „hărți ale evenimentelor”: „Compuneam zilnic câte o hartă a evenimentelor pe trasee lungi, mă îndepărtam de casă cu gândul că acolo, spre marginea Bucureștiului, logica destinului meu s-ar putea limpezi, odată ce eu însumi eram marginal – un cuvânt care, de altfel, nu mi-a plăcut niciodată”. Așa se construiește, în interioriul romanului, Bucureștiul personal și fragil al personajului. Într-adevăr, Vlad Zografi vorbește despre lucrurile importante care ne amprentează viața. Însă nu o face ostentativ. Personajele lui ies din grila oricărei standardizări, tocmai de aceea e greu să le închidem într-o descriere tipică de critică literară.
Acolo, din acel „punct mort” în care se află, personajul lui Zografi nu mai este constrâns să accepte nicio concesie și, datorită acestui lucru, întreaga lui confesiune este de-o naturalețe exemplară.
De aceea închid, cumva atipic pentru o cronică literară, cu un pasaj care demonstrează la perfecție acest tip de frustețe, caldă și sarcastică în același timp: „(…) de aici, din văgăuna morții mele, văd limpede: oamenii pot recunoaște despre ei o mulțime de lucruri, pot accepta că sunt ticăloși, hoți, criminali, jegoși, canalii, ambițioși, zgârciți, lacomi, intriganți, lași. Pot accepta chiar, cu durere în suflet, că sunt proști, fără simțul umorului, plicticoși sau antipatici. Dar nimeni nu va accepta vreodată că e lipsit de gust”.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
