Mi-a plăcut de Irvin Yalom încă de la prima carte pe care i-am citit-o (Privind soarele în față). M-au impresionat atât profunzimea subiectelor abordate, cât și talentul lui de povestitor. Nu m-au atras, însă, romanele lui, nu am reușit să citesc nici unul până la capăt, dar cred că o să revin la un moment dat.
În opera lui fundamentală, Psihoterapia existențială, Yalom explică pe îndelete principiile care stau la baza propriei abordări a psihoterapiei, o abordare centrată pe grijile fundamentale ale omului. Avându-și bazele în „cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie”, şi anume logoterapia lui Viktor E. Frankl (autorul celebrei cărți Omul în căutarea sensului vieții), psihoterapia existențială a lui Yalom consideră că cele „patru griji fundamentale” sunt moartea, libertatea, izolarea și lipsa sensului, fiecare fiind tratată pe larg în câte un capitol separat. Deși mult mai „tehnică” decât volumele în care-și povestește experiențele ca terapeut, Psihoterapia existențială nu este o carte doar pentru psihologi și psihoterapeuți, fiind accesibilă și publicului interesat de chestiunile psihologice.
Efemeride și alte povești de psihoterapie, ultimul volum tradus în limba română, cuprinde zece povestiri ce pornesc, ca de obicei, de la munca lui de psihoterapeut. Eu am observat o mică diferență față de cele de până acum, și anume faptul că atât Yalom însuși, cât și pacienții săi, conștientizează tot mai acut îmbătrânirea și apropiata sa moarte (de multe ori constată, destul de iritat, că pacienții chiar încearcă să-l menajeze și să nu-l deranjeze prea tare cu problemele lor).
Deși încă primește pacienți (nu la fel de mulți ca înainte, evident), se remarcă o anumită oboseală datorată vârstei, dar și o anumită lejeritate în felul în care tratează acum munca sa. Experiența îndelungată își spune cuvântul, iar în ședințele cu pacienții,â Yalom preferă de multe ori să meargă pe intuiție sau să-și acorde niște libertăți de abordare pe care nu și le permitea în anii săi de tinerețe sau de maturitate. Însă, în ciuda oboselii, a vârstei și a conștiinței morții apropiate, optimismul său rămâne intact, la fel ca și deschiderea față de pacienți.
Cumva, la finalul carierei, și al vieții sale deopotrivă, e ca și cum ar mărturisi că metodele de terapie sunt un bun început, dar că adevăratul ajutor vine din simpla dorință de a fi alături de celălalt și a descoperi (sau a-l ajuta să descopere) care e problema și ce l-ar ajuta cu adevărat să se simtă mai bine, să se împace cu sine și cu lumea.
„Deși sunt cincizeci de ani de când tratez pacienți, continui să tânjesc după răspunsuri la întrebarea: ce ajută cu adevărat?”
Cazurile prezentate în Efemeride sunt diverse, dar, ca de obicei, se centrează pe aceleași griji fundamentale pe care oamenii moderni excelează în a le ignora: sensul vieții, moartea (atât propria moarte, cât și cea a apropiaților), empatia, teama de viitor și refugiul într-un trecut „mai bun”, griji legate de reușita în carieră, încercarea de a defini realitatea („Ce e real? În ce poți să crezi?”), singurătatea sau „sentimentul de a nu fi parte din propria viață”.
„Pentru mine, unul dintre cele mai amenințătoare lucruri despre moarte e acela că, după ce mor, întreaga mea lume – adică lumea amintirilor mele, acea lume bogată populată de toate persoanele pe care le-am cunoscut vreodată, acea lume care pare să aibă rădăcinile înfipte în granit – va dispărea odată cu mine.”
„Când ne mor părinții, ne simțim întotdeauna vulnerabili, pentru că nu ne confruntăm doar cu o pierdere, ci și cu propria moarte. Când devenim orfani, între noi și mormânt nu mai stă nimeni.”
E foarte interesant în toate aceste povești contrastul între cum arată și se comportă acești oameni în viața lor „reală” și felul în care apar ei în cabinetul psihoterapeutului. Povestirea intitulată „De dragul copiilor, dă dovadă de puțină clasă!” vorbește pe larg tocmai de acest contrast, făcându-l chiar pe Yalom să se întrebe care fațetă e mai „adevărată”: cea pe care oamenii o arată familiei, prietenilor, colegilor de muncă, sau cea pe care o dau la iveală în intimitatea cabinetului de consultații.
„Pe durata evenimentului [e vorba de o înmormântare – n.m.], sentimentele mele au fost împărțite. La început, când vorbitorii și-au descris legăturile speciale și poveștile despre Astrid, am fost mândru de locul privilegiat pe care l-am ocupat în viața ei. La urma urmei, nu eram eu cel ce deținea adevărul din interior, cel care o cunoștea pe Astrid cea reală, pe autentica Astrid? Dar pe măsură ce timpul a trecut și am ascultat vorbitori după vorbitori, am început să șovăiesc. Poate că această convingere a mea că ocupasem un loc privilegiat în viața ei era o iluzie. Da, împărtășisem cu ea acea oră specială în fiecare săptămână timp de atâția ani. Și avusesem acces la detalii profunde – informații delicate legate de temerile și pasiunile ei, convenții interioare, fantezii și vise. Dar erau acestea mai reale, mai adevărate, mai privilegiate decât să știi ce o făcea să zâmbească? Cae erau oamenii care-i plăceau cel mai mult? Ce îi plăcea să mănânce, care erau filmele, cărțile, magazinele, pozițiile de yoga, muzica, norii, revistele, jocurile, gustările și serialele de televiziune preferate? Glumele intime cu soțul și prietenii, secretele sexuale cunoscute doar de iubiți? M-am întrebat mai ales dacă o știam mai bine decât nepoata care o auzise furișându-se în spatele canapelei, scuturând jocul de Scrabble sau un puzzle? Da, cred că nepoțica a fost cea care m-a pus la punct, cea care mi-a dat limpede de înțeles că, deși o cunoșteam într-o anumită măsură, o mare parte din Astrid îmi era necunoscută.”
Ca și în celelalte cărți ale lui, mi se pare foarte important accentul pe care îl pune pe „aici și acum”. În momentul în care tehnicile de psihoterapie nu mai sunt de folos sau când descoperă un caz neobișnuit, pe care nu știe cum să-l abordeze, tehnica ce mai simplă este cea de a se concentra „aici și acum” pe ce spune pacientul și de a-l face și pe el să fie prezent în același timp. De asemenea, onestitatea este un factor extrem de important în relația terapeut-pacient. Terapeutul, ca și profesorul, nu trebuie să fie o instanță obiectivă și impersonală, cu soluții la orice problemă. E mult mai important să fie empatic și subiectiv, prezent în relație ca om cu sentimente și chiar defecte. Cum ar veni, ca om pur și simplu. În asta constă, de fapt, succesul său atât ca scriitor, cât și ca terapeut: în această capacitate de empatizare și în efortul constat de a înțelege suferința omului (nu a pacientului) de lângă el. „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”, spunea Terențiu acum mai mult de două milenii și tot asta pare a spune și Irvin Yalom în cărțile sale.
„Această succesiune de evenimente mi-a amintit de o axiomă importantă din psihoterapie pe care am învățat-o (și am uitat-o) de atâtea ori, de la atâția pacienți: cel mai valoros lucru pe care-l am de oferit e simpla mea prezență. Doar fii alături de ea, mi-am spus. Nu mai încerca să te gândești la ceva înțelept și inteligent de spus. Nu mai încerca să găsești o interpretare extraordinară care să facă diferența. Rolul tău e să-i oferi prezența ta. Ai încredere că va extrage din ședință lucrurile de care are nevoie.”
La noi nu e atât de răspândită această practică a psihoterapiei și, din nefericire, chiar există o prejudecată la nivel colectiv cum că o consultație în cabinetul unui psiholog sau psihoterapeut reprezintă dovada unei boli mintale. Evident, nimic mai fals, dar va mai dura ceva timp până să mergem la psiholog sau la psihoterapeut cu aceeași ușurință cu care o fac americanii. Însă mă bucur foarte tare că operele lui Irvin Yalom sunt traduse în română. Sunt un bun început atât ca lectură, cât și ca deschidere față de această disciplină a științelor socio-umane.
Efemeride și alte povești de psihoterapie, de Irvin Yalom, Ed. Vellant, 2015, trad. Alex Moldovan și Marana Buruiană, col. „Cărți însemnate”
