L-am cunoscut pe scriitorul Elias Khoury cu puțin timp înaintea prezentării ultimei sale cărți, Copiii ghetoului, la ediția a XIII-a a Salonului Internațional de Carte Bookfest București. Romanul său a fost recent tradus în limba română la Editura Polirom de Nicolae Dobrișan. M-am simțit onorată de această întâlnire și de ocazia de a-i pune câteva întrebări scriitorului de origine libaneză despre cartea sa, despre cum concepe actul de a scrie, literatura, semnificațiile și raportarea ei la realitate.

Cel dintâi volum al unei anunțate trilogii, Copiii ghetoului este un roman eteroclit, alcătuit din planul cărții pe care protagonistul Adam, născut în Palestina în 1948, plănuiește să o scrie la New York, dar și din povestea vieții sale, pe care se hotărăște să o scrie după ce află că existența lui e o minciună, că nu este fiul părinților săi și că fusese găsit pe trupul unei femei moarte în timpul exodului palestinian, declanșat  în urma invaziei israeliene. Salvat de locuitorii ce rămân în oraș și închis alături de aceștia în ghetou, el va fi botezat Adam, fiind cel dintâi născut în acel spațiu. Romanul este o incursiune în viața din ghetourile în care au fost închiși locuitorii orașelor palestiniene care au refuzat să plece, dar și despre disparitia dragostei, moarte, metaforă și scopul literaturii, trecute toate prin filtrul personalității lui Adam, protagonistul narator.

For the English version of the interview, please click here.

În ultimul dumneavoastră roman, Copiii ghetoului, recent tradus în limba română, Adam, naratorul și protagonistul, afirmă la un moment dat: „Singurătatea este scrisul meu”. Cum percepeți condiția scriitorului și actul în sine de a scrie ? Viziunea dumneavoastră se aseamănă cu cea a lui Adam ?

A scrie e un act foarte contradictoriu. Este făcut cu și prin ceilalți, astfel încât scriitorul este mereu înconjurat de oameni. Însă scrisul în sine nu poate fi realizat decât în singurătate. Singurătatea aceasta este foarte problematică: ce înseamnă să fii singur? Nu cred că cineva poate fi vreodată complet singur, cred că suntem mereu înconjurați de fantomele celorlalți, de fantomele vieții noastre, ale experiențelor noastre, dar, în cele din urmă, simți, ca scriitor, că trebuie să iei anumite decizii de unul singur. Să scrii e un act foarte complicat, care are o dublă natură. Mai întâi este un act de dragoste: nu poți scrie, dacă nu iubești. De ce să scrii despre ceilalți, dacă nu îi iubești ? Și este, de asemenea, un act thanatic, pentru că scrisul este o formă profundă de comunicare cu cei care nu mai sunt și pe care doar el îi mai poate aduce înapoi. Așadar, în sensul acesta, da, ești singur, te simți foarte singur, ca scriitor, pentru că nimeni nu te poate salva. Ești lăsat pe cont propriu, în voia propriului destin, ca și cum cuvintele pe care le scrii te scriu la rândul lor, ca și cum ai fi o simplă propoziție.

Și nici chiar textul nu te poate salva, în final ?

Cred că nimeni nu poate salva pe cineva pe lumea asta.

Adam spune, de asemenea, la un moment dat, că el scrie pentru a uita, nu pentru a-și aminti, și mă întrebam care a fost scopul romanului dumneavoastră: să ușureze procesul uitării sau să-i ajute pe oameni să-și amintească ?

Ambele. Cred că în cele din urmă romanul acesta spune povestea unei experiențe tragice. Problema este că această experiență nu s-a încheiat, că tragedia palestiniană continuă. În mod normal, când tragedia se încheie, scrii despre ea, iar scrisul devine o formă de vindecare, de uitare. Când ridici un monument al durerii tale, o uiți. În cazul Palestinei, nu poți ridica un monument al durerii, pentru că durerea este încă vie. Experiența nu s-a încheiat, astfel încât romanul este o încercare imposibilă de a ridica un monument al suferinței, devenind o construcție contradictorie. Aceasta este una dintre caracteristicile scrisului în cazul tragediilor nesfârșite. Tragedia palestiniană durează de atât de mult timp, încât nu mai putem aștepta să se termine. Și-atunci de ce scriem despre ea? Scrisul devine, de fapt, o parte integrantă a durerii, cuvintele devin răni și încetează să mai fie simple cuvinte. Este o încercare de a-ți urmări destinul, de a privi tragedia cât timp este încă acolo. Cred că această contradicție este specificul romanului, pentru că Adam încearcă să se reconstruiască, să-și reconstruiască memoriile, dar ajunge în cele din urmă să se autodistrugă.

Romanul este bazat pe mărturiile palestinienilor care au trăit în ghetouri. Cât a durat cercetarea necesară scrierii acestui roman?

Au fost două tipuri de cercetare. Cea dintâi nu a fost tocmai o cercetare propriu-zisă, am vorbit pur și simplu cu diverși oameni, fără a avea de gând să scriu despre ei. Povestea nu era acolo, eram pur și simplu uimit să descopăr lucruri despre care până atunci nu știusem nimic: faptul că în timpul invaziei israeliene a Palestinei locuitorii care nu au vrut să-și părăsească orașele au fost închiși în ghetouri. Aceste locuri erau numite „ghetouri” de către armata israeliană. Nu se știa nimic despre aceste lucruri. Așa că am încercat să investighez câte puțin în timp ce lucram la un alt roman. La un moment dat, personalitatea lui Adam a început să prindă contur și de atunci am început să lucrez cu adevărat și să colectez informații. Investigația propriu-zisă, un lung proces de familiarizare cu materialul, de lectură, de întâlniri, de culegere a mărturiilor despre viața din interiorul ghetourilor, a durat aproximativ trei ani.

Ce se știe oficial, din punct de vedere istoriografic, despre aceste ghetouri? Ne-ați putea spune mai multe despre acest fenomen și despre amploarea lui?

Istoricii nu îl pomenesc, de fapt, deloc, nu am citit nicio lucrare științifică despre asta, nici la istoricii palestinieni, nici la cei israelieni sau europeni. Singurele lucruri scrise despre ghetouri pe care le-am găsit au  fost memoriile unor persoane din Lydda și Haifa, care doar le menționau. Asta se întâmpla în primul an de cercetări. După ce cartea a fost publicată în arabă, toată lumea a început să vorbească despre ghetouri, pe când înainte nimeni nu știa de ele.

Literatura poate deveni prin urmare un substitut al istoriei, un fel de text istoriografic?

Literatura este istoria oamenilor obișnuiți, pe când Istoria este cea a statelor, a puterii, a câștigătorilor. Învinșii nu pot scrie istoria. Palestinienii sunt un popor distrus, tot ce le-a mai rămas este să-și scrie poveștile și să încerce să își spună experiențele. Nu am încercat să scriu o carte de istorie, ci o poveste. Înăuntrul poveștii s-a întâmplat să descopăr ceva, să îl scot în evidență, iar acest ceva este foarte relevant: poate fi un adevărat simbol al acestui popor, care este confruntat în continuare cu o situație foarte dificilă. Acestui popor îi este negat dreptul de a trăi în propria țară.

Cufărul în care a fost îngropat Waddah Al-Yaman este atunci o metaforă a Palestinei?

Acesta era planul lui Adam, să scrie un roman. Începea, de fapt, cu povestea acestui poet care a murit închis într-un cufăr, pentru că, după ce regele a descoperit că este amantul soției sale, a fost îngropat de viu. Așadar, planul lui Adam era să scrie o metaforă. Prima parte din Copiii ghetoului este planul romanului său. Când află că propria poveste, că viața lui este falsă, că nu este fiul părinților săi, că totul este o minciună, se hotărăște să scrie despre experiența sa personală. Nu a mai vrut să folosească o metaforă, ci să scrie despre realitate. Dar în timp ce scria despre realitate, a început să se teamă că el însuși va deveni o metaforă. Asta i-a spus Mamoun, bărbatul orb din copilăria sa, cu care s-a întâlnit după foarte mulți ani la New York : „Mereu am văzut în povestea ta o metaforă a Palestinei”. Era, prin urmare, terifiat de ideea că nu va putea niciodată să scape de metaforă și să fie o persoană reală. Aceasta este tensiunea lăuntrică a romanului: cineva încearcă să evadeze din metaforă, dar poate deveni la rândul său în orice moment o metaforă. În tot ceea ce scrie, el încearcă să distrugă dimensiunea metaforică a vieții sale, să scrie despre experiența lui reală, despre viața lui ca despre una normală. Încearcă să evite orice abordare mitică a scriiturii sale, pentru că scrisul este pentru el un coșciug – Adam se îngroapă în cuvinte. De aceea, nu a dorit să publice această carte, publicată în cele din urmă de altcineva, care descoperă manuscrisele și le dă unei edituri. Pentru Adam, romanul era doar povestea tânărului poet îngropat de viu, restul este o relatare a propriei vieți. Prin urmare, cartea este o combinație de povestiri, critică literară, contemplatii și tot ce-ți poți imagina. Nu a vrut niciodată să publice manuscrisele sub forma unui roman.

Tocmai despre forma aceasta eterogenă a romanului voiam să vă întreb: de ce ați ales-o? Și care este concepția dumneavoastră despre roman ca specie literară?

Povestea acestei specii literare este foarte interesantă, pentru că romanul modern a început cu Don Quijote, iar cartea lui Cervantes nu este deloc ceea ce înțelegem astăzi prin roman, e o combinație de foarte multe lucruri. Odată cu dezvoltarea raționalismului, romanul s-a schimbat complet, a evoluat către realism, Flaubert etc. Acum, în epoca noastră postmodernă, ne dăm seama că raționalismul este lipsit de sens, nefuncțional, iar romanul se întoarce la forma lui deschisă, pe care o putem găsi în O mie și una de nopți. În carte avem un narator, o femeie, iar fiecare personaj care intră în poveste va deveni narator la rândul său și tot așa, la infinit. Povestea este complet deschisă. Cred că forma aceasta poate reprezenta mai bine în zilele noastre haosul lumii în care trăim. Raționalismul credea că lumea este logică, credea în progres, dar în prezent nu știm încotro ne îndreptăm, totul este deschis. Pentru mine, această formă eterogenă a romanului este cea potrivită pentru a spune o poveste. Nu pot spune o poveste în vechiul stil raționalist.

O temă recurentă în roman este judecarea victimelor ce nu s-au opus călăului. Considerați această atitudine drept una general umană de-a lungul istoriei?

Lucrurile prin care au trecut evreii în Europa rasistă a celui de-Al Doilea Război Mondial au fost înfricoșătoare. Aceasta îi conferă cumva poveștii Palestinei o dimensiune foarte profundă, pentru că palestinienii sunt victimele victimelor și prin umare sunt niște victime duble. Iar pentru că sunt victimele victimelor, nimeni nu vrea să le audă povestea. Punând aceste două aspecte față în față, ca pe niște oglinzi, vom avea imaginea profundei tragedii pe care o trăiesc oamenii din Palestina. Din punct de vedere politic, noul val israelian de dreapta face lucrurile să pară foarte simple și transformă Israelul într-un sistem clasic de apartheid, distrugând, de fapt, spiritul evreiesc. Dar asta e altă poveste. Ca să ne întoarcem la povestea noastră, Adam a trăit cu un complex proces de victimizare: venea dintr-un oraș  care fusese în totalitate distrus, din care 90% din populație fusese gonită de armata israeliană, unde avusese loc un imens masacru în 1948, și își dorea în ciuda acestor lucruri să se adapteze. Așa că a încercat să studieze literatura ebraică, să se integreze, dar i-a fost imposibil. Se vedea pe sine ca un martor al nebuniei istoriei. Nu o spune chiar așa, se vedea de fapt ca un martor al orbirii istoriei.

Aceasta este povestea pe care încearcă el să ne-o  spună și al cărei punct de plecare nu este doar tragedia personală, ci și suferințele sale în dragoste. Fusese îndrăgostit de o femeie și la un moment dat a descoperit că iubirea dispăruse. Asta l-a uimit și l-a făcut să piardă fundamentele propriei vieți, pentru că înțelegem cu toții cum începe dragostea, dar nu înțelegem cum se termină. Din nefericire, asemenea tuturor lucrurilor, dragostea se sfârșește. El încearcă așadar să caute răspunsuri, să pună aceste întrebări și să le găsească un răspuns. Nu știu dacă a reușit să o facă în cele din urmă, însă a ajuns să formuleze măcar aceste întrebări, care nu sunt nici palestiniene, nici israeliene, ci profund umane.

Adam nu pare să aibă o identitate coerentă, se naște în ghetou, are acest nume simbolic și moare în flăcări departe de casă, la New York. Este el imaginea unei umanități care a eșuat?

Când scriam, mă gândeam la faptul că am în fața mea viața unui om, o viață foarte bogată, interesantă și foarte tristă. Toate poveștile sunt triste, deoarece cu toții murim. Unii îți cer: „Vreau un roman cu un final fericit”. Nu există finaluri fericite, orice poveste reală se termină cu moartea. Am simțit că acest roman este și despre literatură, despre scris, despre cum atunci când scriem ii rescriem pe ceilalți și despre cum ceea ce rămâne la final în fața ochilor noștri este un text, un imens text scris de sute și sute de scriitori, ca și cum toți scriitorii ar scrie aceeași carte, pe care aș numi-o Cartea morții.

Nu încerc să spun că viața nu are sens, din contră, este plină de sens: dacă mănânci bine, asta e suficient să-i dea vieții un rost, dacă iubești o femeie sau ai copii, e suficient pentru a crea un sens, dar în sine viața este, bineînțeles, absurdă. Mai ales pentru cineva ca mine, care e ateu: nu cred în zei. Așadar, sensul lucrurilor sunt lucrurile în sine, sensul experienței rezidă în experiența în sine, sensul vieții este această existență și supraviețuire. Supraviețuirea este sensul vieții, nu există sens în afara ei. Iar ceea ce Adam încearcă să facă de-a lungul întregii sale vieți e să supraviețuiască. În cele din urmă, el moare pentru că nu poate scăpa de acest destin. Când s-a dus la New York, era în căutarea unui nou început și dorea să devină scriitor. Într-adevăr, a lucrat în acel restaurant, dar planul său era, de fapt, să scrie un imens roman, pe care nu a mai reușit din păcate să îl scrie, despre poetul Waddah Al-Yaman, metaforă, literatură, poezie și dragoste. Se va întâlni după aceea cu Mamoun, bărbatul orb din copilăria lui, și va vedea un film (care apare din nou în volumul al treilea al trilogiei) despre experiența Daliei, iubita lui. Acesta este despre un prieten de-ai Daliei care s-a sinucis și despre care regizorul nu știa nimic, a luat pur și simplu povestea sinuciderii și a făcut din ea un film, ceea ce l-a scos pe Adam din minți. El se înfuriase și pentru că nu-și cunoștea propria poveste și nu cred că ajunge până la final să o cunoască cu adevărat. Nu a încercat niciodată să își caute adevărații părinți, pentru el nu avea niciun rost. Și-a ieșit din minți pentru că nu își cunoștea propria realitate și-apoi, când a fost confruntat cu acest fapt, nu a plecat în căutarea ei. Realitatea lui era lipsită de sens.

Adam scrie de asemenea că Palestina ar trebui să devină un text și că literatura nu ar trebui să aibă sau să comunice un mesaj. Prin urmare, literatura trebuie să fie o formă de artă pentru artă ?

Nu îmi place acest termen, dar literatura trebuie să ajungă aidoma muzicii. Adevărata muncă a scriitorilor privește muzicalitatea textului, asta ne ia cel mai mult timp. Încercăm să ajungem la o armonie care nu are mesaj, adică eu nu îți transmit ție un mesaj, ci tu, ca cititor, găsești în text mesajul pe care îl dorești. Așa ascultăm muzica și așa citim literatura. Marea literatură este mereu astfel, de fiecare dată când citim autorii clasici, dăm textelor lor noi interpretări pentru că se aseamănă muzicii. Dacă te întorci la Hamlet, este povestea unei lupte pentru tron, dar acest aspect nu mai este astăzi important. Fiecare generație îi va da piesei o nouă interpretare. Așadar, acesta este scopul literaturii, ceea ce nu înseamnă că nu are niciun mesaj, ci că are, să zicem așa, mai multe mesaje.

Tot Adam crede că personajele sunt mai importante decât autorii, că Idiotul este, de exemplu, mai important decât Dostoievski. Mă întrebam dacă și dumneavoastră credeți același lucru, că personajele sunt mai reale decât realitatea însăși ?

Adevărul e că realitatea este de fapt alcătuită din amintirile noastre despre realitate. Și nu suntem siguri că aceste amintiri sunt reale. Când încerci să-ți amintești împreună cu cineva un incident care s-a întâmplat în urmă cu 10 ani, vei descoperi că fiecare dintre voi și-l amintește altfel. Ori literatura va crea o realitatea care merge dincolo de realitate, pe care criticii arabi clasici o numeau „sensul sensului”. Altfel spus, sensul care este dincolo de sens, ceea ce nu putem vedea. Din acest punct de vedere, literatura este mai reală.

Sursa foto

Ați afirmat că romanul Copiii ghetoului face parte dintr-o trilogie. Ne-ați putea da mai multe detalii despre stadiul actual al celorlalte două volume?

Tocmai termin cel de-al doilea volum, nu știu cum va ieși în cele din urmă, când am început Copiii ghetoului planul era să scriu o trilogie. Adam o să continue să spună povestea vieții sale. Așadar, va spune povestea Palestinei până în zilele noastre. Povestea se încheie în 2005. În al doilea volum, Adam va merge la Haifa, cu mama sa care se căsătorește cu un alt bărbat, se va duce apoi la școală, la Universitate…Cel mai important lucru din al doilea volum este descoperirea noului soț al mamei, descris ca un bărbat foarte rău. Povestea lui era, de fapt, o mare tragedie.

În primul volum, existau două teme recurente, cea a tatălui care își ucide fiul și-apoi, drept rezultat și revers, cea a fiului ce dorește să-și ucidă tatăl, mitul lui Oedip.

Da, tații lui Adam îl ucid,  a fost părăsit de tatăl lui biologic, apoi de Mamoun care a plecat mai devreme din ghetou. Una dintre problemele sale majore este că nu-și cunoaște numele adevărat. Desigur, când s-a născut, părinții lui i-au dat un nume, dar el nu îl știe. Numele Adam i-a fost dat de oamenii din ghetou, pentru că fusese primul născut acolo. Problema lui majoră nu este, așa cum ar spune Freud, complexul lui Oedip, ci cazul taților ce-și ucid fiul. Așa a început istoria, cu Abraham.

Putem vedea o asemănare între destinul lui Adam și cel al Palestinei, care a fost abandonată de Occident ?

Da, dacă vreți, desigur.

Dar ați avut asta în minte?

Nu, nu îmi place simbolismul deloc. Spun povestea unui om real, povestea unei experiențe profunde. În definitiv, Adam nu este o metaforă, este exact ca noi.

Prima limba în care ați vrut să fie tradusă cartea a fost ebraica. Ce reacții au apărut în Israel?

Cartea a apărut în urmă cu o lună, iar până acum are doar o recenzie, scrisă în engleză de Avraham Burg pe site-ul Haaretz. Aștept să apară și altele. Dar, pentru că romanul meu precedent, The Gate of the Sun, spunea povestea exodului palestinian și perspectiva franceză asupra Nakbei, au fost multe reacții foarte diferite după traducerea lui în ebraică. Tuturor li s-a părut că este o literatură de bună calitate, dar unii s-au întrebat dacă ceea ce scrisesem era adevărat sau nu. Aceste povești ale exodului și masacrelor care au avut loc în sate sunt mărturii pe care le-am cules de la oamenii care trăiau acolo.

Traducătorul meu în ebraică m-a sunat în urmă cu două zile să îmi spună că prima ediție din Copiii ghetoului a fost epuizată și că se pregătesc să scoată a doua ediție. E un semn foarte bun. A apărut și în franceză, iar în octombrie o să apară și traducerea în limba engleză.

 

Credit fotografie principală – Anne Hall

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *