Palatul Puricilor (2002), de Elif Shafak, foloseşte cu ingeniozitate păienjenişul istoriilor din „O mie şi una de nopţi”, ramificând naraţiunea principală în nenumărate poveşti, care de care mai neaşteptată şi mai uimitoare. Ceea ce leagă toate aceste întâmplări este locul în care se petrec — Palatul Bomboană, o clădire de apartamente de pe strada Cabal, construită pe la jumătatea secolului XX de un cuplu de imigranţi ruşi. Altădată plin de farmec şi cu personalitate, acum căzut în paragină, invadat de gunoaie şi de paraziţi de toate soiurile, Palatul Puricilor, aşa cum a ajuns să fie poreclit, este populat de personaje curioase, de la pitoreştii coafori Celal şi Cemal la obsedata de curăţenie Tijen Igienă, familia Fiii-cei-iuţi-din-fire, urmărită de blestemul nasurilor, sau frumoasa Amantă Tristă. Palatul Puricilor este, de fapt, o metaforă a Istanbulului, cu amestecul lui de vechi şi nou, splendoare şi mizerie şi diversitatea lui culturală cuceritoare.
Ne bucurăm tare mult să vă anunțăm că volumul „Palatul puricilor”, de Elif Shafak, este în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom. Seria Esențial” și în traducerea din limba engleză de Ada Tanasă.
Fragment în premieră: Elif Shafak – Palatul puricilor
Când şi‐a văzut subiectul de bârfă preferat intrând pe uşă, lumea din salonul de coafură s‐a cufundat într‐o tăcere stingherită, tipică celor prinşi asupra faptului. Să te trezeşti în faţa ochilor tocmai cu persoana pe care o bârfeai fără milă cu un minut în urmă îţi poate da de bănuit că aici se petrece ceva misterios. La fel, şi celor din coafor li s‐a părut că Tijen Igienă îi auzise din lumea duhurilor cum îi pomeneau numele. Dar pricina nervozităţii pe care o simţeau în prezenţa ei nu venea numai din neputinţa lor de a‐şi da seama cum să dreagă expresiile pe care le adoptau cu atâta nepăsare în timp ce bârfeau. Erau uluiţi şi să vadă o persoană care nu mai ieşise din casă de luni întregi vizitând un loc ce era, probabil, unul dintre ultimele de pe „lista ei cu eventuale locuri prin care să treci dacă şi când s‐a făcut timpul să ieşi din casă“.
Primul care s‐a scuturat de această încremenire a fost Cemal. S‐a îndreptat către uşă, zicând pe un ton aproape vesel „Bine aţi venit, intraţi, doamnă Tijen !“, fără să‐şi dea seama cât de nepoliticos era să‐i spui pe nume cuiva pe care nu l‐ai mai întâlnit niciodată. Acestea sunt efectele secundare ale dependenţei de bârfă : când bârfeşti prea mult şi prea des pe cineva, poţi ajunge să crezi că îl cunoşti personal de o grămadă de timp. Dacă familiaritatea lui Cemal ar fi fost împărtăşită câtuşi de puţin, s‐ar fi putut lăsa într‐o asemenea măsură în voia acestei iluzii, încât poate chiar i‐ar fi reproşat lui Tijen Igienă că nu trece pe‐acolo mai des, cum făcea cu clientele sale obişnuite… însă asta nu s‐a întâmplat. După ce l‐a măsurat din creştet până‐n tălpi, cu o răceală care dovedea că nu era deloc încântată de primire, femeia a întors capul fără să‐i răspundă şi s‐a pornit să cerceteze totul. Privirea i‐a fost atrasă, pe rând, de părul tuns de pe jos, ce aştepta să fie măturat, de prosoapele ponosite care se decoloraseră de‐atâta spălat, de petele de pe pelerinele cu model de leopard legate la gâturile clientelor, de fisura subţire din oglinda ce se întindea de la un perete la celălalt, de ţânţarii morţi ce zăceau lângă marginea blatului de sub oglindă, de praful de pe raftul unde erau aliniate cutii cu aceeaşi marcă de gel de păr, spumă de păr şi briantină, de ghemotoacele de păr înţepenite în perii, de buretele care se iţea prin găurile din scaune, de mobila uzată şi apa plină de bule cu conţinut dubios de pe căruciorul pentru manichiură cu trei sertare. Nemulţumirea pe care o încerca dinaintea acestei privelişti era atât de adâncă, iar dorinţa ei de‐a părăsi imediat coaforul, atât de evidentă, încât Cemal – care simţea că şi el, şi locul unde lucra fuseseră înjosiţi – şi‐a înghiţit toate urările de bun venit care‐i stăteau pe limbă şi a amuţit.
Totuşi Tijen Igienă nu s‐a răsucit pe călcâie şi nici n‐a plecat în fugă, cum se temuse Cemal. După ce a rămas câteva clipe stană de piatră, neputând să se mişte, de parc‐ar fi fost ţintuită locului, şi‐a lăsat privirea cercetătoare să bată doar la jumătate din distanţă, ca să nu mai fie silită să vadă lumea hidoasă şi şleampătă din jur, şi şi‐a strecurat‐o pe fereastra deschisă. Acolo a văzut‐o pe femeia plătită de ea pentru curăţenie coborând în grădină ca să strângă hainele. Femeia, căreia i se putea citi în ochii spălăciţi supărarea că era nevoită să strângă atâtea haine aruncate fără nici un rost, a zărit‐o în acelaşi moment. Cum avea nervii ferfeniţă după o zi întreagă de curăţenie, era aşa de obosită, că nici măcar n‐a avut energia să se întrebe ce căuta Tijen acolo. A pus jos coşul plin până la vârf cu rufe şi, lăsându‐şi trupul de spiriduş în grădină, şi‐a strecurat doar capul acoperit cu un batic de culoarea lămâii mucegăite pe fereastra salonului de coafură, murmurând cu o voce frântă :
— Eu plec, doamnă Tijen. Am o familie de îngrijit.
Dar nici măcar ea n‐a fost în stare să facă vreo legătură între situaţia dată şi cuvintele ce îi ieşiseră din gură, fiindcă a simţit nevoia să adauge o explicaţie :
— Ăsta e ultimul coş. Le‐am adunat pe toate. Acum îl duc sus şi‐l las în casă. Deja am urcat şi‐am coborât de vreo cinci ori. Nu mă aşteptaţi joi. Cartierul ăsta îmi pică oricum cam peste mână.
Împreunându‐şi uşor sprâncenele, Tijen a dat din cap tăcută. Chiar dacă expresia vagă a feţei nu‐i trăda gândurile, suferinţa pe care o simţea pentru că se afla aici, printre oameni, era absolut evidentă. A rămas aşa, în picioare, până când Celal, dornic s‐o scutească de chin, s‐a apropiat de ea, cu gândul să dreagă podul pe care fratele lui geamăn încercase să‐l construiască, dar pe care în schimb îl distrusese, şi a întrebat‐o pe un ton liniştitor ce dorea să i se facă la păr. Abia atunci Tijen s‐a întors spre Celal, desprinzându‐şi privirea de pe locul de‐acum părăsit de femeia plătită pentru curăţenie, şi a murmurat :
— Nu mie, ci fiicei mele.
Pe urmă, ca să se facă înţeleasă, s‐a dat încet la o parte.
Abia atunci au observat cei din coafor fetiţa cu părul creţ, ca abanosul, într‐un contrast clar cu pielea izbitor de albă, şi ochii mari, de un negru fără nici o altă nuanţă. Părul îi era ud, stropi mari îi alunecau de pe şuviţele cârlionţate şi‐i lăsau mici bălţi de apă pe umeri, aşa că arăta de parcă fusese surprinsă pe drumul încoace de o ploaie uşoară de vară. Pe când Celal îşi conducea tânăra clientă pe scaunul din faţa oglinzii, Cemal – îndurând cu resemnare tratamentul la care fusese supus de mama copilei – a poftit‐o pe femeie să ia loc pe una din canapelele de pe o latură a salonului. Tijen Igienă nu s‐a aşezat imediat. Preţ de câteva clipe a rămas în picioare, paralizată de stânjeneală. Apoi a cedat şi s‐a aşezat cu inima îndoită pe cea mai apropiată canapea arătată. Când manichiurista, care avea obiceiul să întrebe fiecare clientă dacă vrea să‐i facă unghiile la nici treizeci de secunde după ce intra în salonul de coafură, s‐a ivit dintr‐odată lângă ea, Tijen stătea nemişcată, cu privirea aţintită la o pată de pe podea şi cu mintea plutindu‐i aiurea. Totuşi, în clipa în care a auzit întrebarea ce‐i fusese adresată, şi‐a retras mâinile dezgustată, ca şi cum ar fi fost atinsă de un guzgan nevăzut, şi le‐a ascuns la spate. Complet nepregătită pentru o astfel de reacţie bruscă, manichiurista s‐a întors năucită la locul ei, însă de cum s‐a aşezat, o bănuială chinuitoare i‐a trecut prin minte. Oare îi spusese „doamnă Igienă“ în loc de „doamnă Tijen“ ? Oare din cauza asta faţa femeii luase dintr‐odată o expresie acră ? Tot gândindu‐se aşa, manichiuristei nu i‐a luat mult până să se convingă că făcuse o gafă. La urma urmei, mintea are o înclinaţie spre pesimism. De câte ori şovăie între două opţiuni contradictorii, înclină spre cea negativă. Manichiurista s‐a gândit o clipă că ar trebui să se ducă înapoi şi să‐şi ceară scuze, însă până la urmă s‐a ghemuit în dosul căruciorului pentru manichiură şi s‐a uitat pe furiş în jur, ca să vadă dacă îi mai remarcase cineva gafa.
Despre Elif Shafak
Scriitoare de origine turcă, ELIF SHAFAK s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kem Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiţii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Puricilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Bastarda Istanbulului (2007, 2012, 2013), Sfântul nebuniilor incipiente (2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011, 2014), Lapte negru (2012) şi Onoare (2013).
