
În 2010, primul roman al lui Jonas Jonasson, Bărbatul care a împlinit 100 de ani şi a sărit pe fereastră, a fost cea mai vândută carte din Suedia. Ceea ce spune multe pentru o literatură dominată de romane polițiste și de nume precum Stieg Larsson, Camilla Läckberg, Åsa Larsson, Johan Theorin sau Håkan Nesser. Cartea a fost și ecranizată, dar mie nu mi-a plăcut prea tare filmul, mi s-a părut cam static.
Apărut în 2013, cel de-al doilea roman al său, Analfabeta care ştia să socotească, pare construit pe același tipar și cu aceleași mijloace, fără a avea, însă, legătură: evenimente și personaje îndepărtate în spațiu și timp, unite de o serie de coincidențe care mai de care mai incredibile.
Totul începe cu Nambuko, o copilă din Africa de Sud, nevoită de la o vârstă fragedă să curețe latrine pentru a-i cumpăra mamei sale aurolacul fără de care nu poate trăi. O „analfabetă” (termen prin care erau desemnați curățătorii de latrine din Soweto, indiferent dacă știau sau nu să citească) care e propriu-zis analfabetă doar câteva pagini, dotată cu o inteligență cu mult peste medie, excepțională chiar, ce ajunge să ajute la construirea primelor bombe nucleare pentru Africa de Sud, după care se pomenește plimbându-se cu o bombă de trei megatone după ea prin Suedia, țară renumită pentru pacifismul său și pentru refuzul de a participa la cursa înarmării.
„Nimeni nu știa însă dacă toți curățătorii de latrine din Soweto erau într-adevăr analfabeți, dar li se spunea așa oricum. Era clar că niciunul dintre ei nu făcuse școală, că locuiau cu toții în colibe și că le era inimaginabil de greu să priceapă orice ai fi încercat să le zici.”
Periplul ei începe după ce părăsește Soweto, orașul în care s-a născut, și încearcă să-și îndeplinească visul de a ajunge la Biblioteca Națională din Pretoria (între timp, învățase să citească). Însă un accident nefericit (cum sunt toate, de altfel), i-a arătat că e mult mai greu decât credea să fii negru într-un oraș din Africa de Sud. Toate planurile ei de a-și petrece viața citind au fost date peste cap în momentul când a fost lovită pe trotuar de mașina unui oficial alb. Vina i-a aparținut ei, evident, pentru că nu s-a dat la timp din fața mașinii. Și, de aici, numărul coincidențelor și al întâmplărilor senzaționale crește progresiv.
„Se hotărî brusc și încotro avea să o apuce.
Era un loc despre care citise în ziar cu o zi înainte. Avea de gând să se oprească la numărul 75 pe strada Andries din Pretoria.
Acolo se afla Biblioteca Națională.
Din câte știa, nu era o zonă interzisă pentru negri, deci, cu puțin noroc, se putea strecura înăuntru. Odată ajunsă acolo, nu avea alte planuri decât să respire și să se bucure de peisaj. Era de ajuns, pentru început. Simțea că literatura avea să o ajute să evolueze.”
Din păcate pentru ea, în loc să stea și să citească, se trezește condamnată (pentru vina de a fi mers pe trotuar când mașina oficialului alb a intrat în ea) să intre în slujba acestuia pentru mai mulți ani. De aici, cartea și viața ei se transformă într-un fel de parodie după filmele de acțiune cu Agentul 007 și altele asemenea, dar având în distribuție oameni obișnuiți, fără nici un fel de calități „eroice”.
Cu un umor absurd, pe alocuri chiar negru, Jonasson amestecă evenimente importante din politica internațională a ultimului secol (Războiul Rece, apartheid-ul, arestarea lui Nelson Mandela, cursa înarmării, amenințarea unui război nuclear, alegerea lui George W. Bush ca președinte ș.a), cu viața unor oameni comuni, banali, s-ar putea zice. Însă, până la urmă, ce e acela un om banal? Există oameni banali? Oameni lipsiți de importanță? Poate doar în viziunea mai-marilor lumii, ale căror interese se situează deasupra indivizilor. În rest, viața fiecărui om în parte este o aventură presărată doar cu evenimente speciale și extraordinare. Și cam la asta se rezumă romanele lui Jonasson: la a privi lumea cu umor și a face o aventură din orice întâmplare. Pentru că, după cum spune și în roman, „Dacă Dumnezeu totuși există, cu siguranță are simțul umorului”.
Istoria mică (locală și personală) și istoria mare (internațională și impersonală) se unesc într-o poveste plină de umor, de răsturnări de situație din ce în ce mai incredibile (dar parcă, totuși, ceva mai credibile decât „misiunile imposibile” ale lui Tom Cruise), de evenimente construite prin tehnica bulgărelui de zăpadă și stând sub semnul efectului fluturelui. E un roman alcătuit din contraste, din locuri comune și ironii subtile, care ia în râs chestiuni pe care suntem obișnuiți să le tratăm cu maximă seriozitate tocmai pentru a le mai șterge puțin din gravitate. Însă, deși comic, mi s-a părut că nu are un umor foarte accesibil, ci mai degrabă unul sec sau chiar absurd.
„Doar cine a avut o bombă atomică în portbagaj poate înțelege sentimentul care-l încerca.”
„Capitalismul trebuia exterminat, împreună cu majoritatea celorlalte –ismuri. Socialismul. Marxismul, în măsura în care mai exista încă. Fascismul și darwinismul, firește (pe care le considerau oricum același lucru). Cubismul putea însă să-și continue existența, cu condiția să nu se lase înconjurat de o mulțime de reguli.”
„În următorii șase ani se întâmplară și lucruri importante, dar și mărunte. În lumea largă, Pakistanul se alătură clubului exclusivist al puterilor nucleare, vrând să se apere de țara vecină – India – care cu douăzeci și patru de ani înainte luase aceeași măsură de apărare împotriva Pakistanului, ceea ce spune de fapt totul despre relațiile dintre cele două țări.”
Pe scurt, o negresă din Africa de Sud, doi frați gemeni din Suedia (dintre care doar unul există), trei surori chinezoaice, un american veteran al Războiului din Vietnam, doi agenți secreți din Mossad, regele și prim-ministrul Suediei, o bunică fostă contesă, o tânără anarhistă, președintele Chinei, președintele Volvo, personaje fără nimic în comun și care se trezesc nevoite să se întâlnească, să se înțeleagă și să hotărască ce e mai bine să facă cu un colet în care e o bombă atomică, deși acolo ar fi trebuit să fie 10 kg de carne de antilopă. Totul condimentat cu mult umor și asezonat cu doze mai mici sau mai mari de incredibil. Ca în viață. Pardon, ca în ficțiune, voiam să zic. Deși, parcă până la urmă, viața bate filmul. Sau nu?
„Statistic vorbind, probabilitatea ca o analfabetă născută în anii șaizeci în Soweto să ajungă la maturitate și, într-o bună zi, să se găsească încuiată într-un camion cu cartofi împreună cu regele și prim-ministrul Suedieieste una în patruzeci și cinci de miliarde șapte sute șaizeci și șase de milioane două sute douăsprezece mii opt sute zece.
Și asta, după socotelile sus-numitei analfabete.”
Analfabeta care ştia să socotească, de Jonas Jonasson, Ed. Trei, 2015, trad. Laura von Weissenberg, col. „Fiction Connection”