Sunt foarte putine carti ale caror imagini te urmaresc, se leaga cumva de tine si revin, fara sa poti interveni asupra lor. Raman ca niste timbre care nu se sterg, protejate de tipla clasorului. Cam asta ar fi intalnirea mea cu Eseu despre orbire. De aici mi se trag cele mai clarvazatoare imagini de care nu pot scapa.

Pe raftul alegoriilor si utopice, si revolutionare ale secolului XX, cartea lui Saramago trebuie sa stea alaturi de Procesul si Ciuma. As numi fara ezitare Eseul despre orbire una dintre cele mai dureroase alegorii ale lumii in care traim datorita insistentei sale pe maladia individuala: “Cred ca nu am orbit, Cred ca suntem orbi, Orbi care vad, orbi care, vazand, nu vad”.

Intensitatea nu vine din denuntarea unei ideologii/utopii, ci din fenomenul (cu zvarcoliri organice) de orbire la care suntem supusi si ne supunem, fara alternativa. A fi sau a nu fi orb, deja nu mai este o intrebare, pentru ca raspunsul invariabil va fi: oricum nu mai putem vedea.

Personajele nu au nume, orasul cuprins de orbire nu are nume, totul se intampla intr-o tara fara nume. Si totusi nimic nu e depersonalizat. Orbii sunt cat se poate de prezenti, ti se fixeaza cu numele si ticurile lor in ordinea intrarii pe scena: doctorul, sotia doctorului, primul orb, tanara cu ochelari negri, batranul cu legatura neagra etc.

Ochiul martor este cel al sotiei doctorului – doar ea se preface oarba ca sa vada mai bine conditia tuturor celorlalti si, in final, ea ii scoate la lumina, o lumina pe care acum ea nu o mai poate vedea. O orbire implacabila si totusi relativa, fiindca nu mai e nimic altceva de vazut.

Spuneam ceva de imaginile de care cu greu scapi dupa ce citesti cartea asta. De fiecare data cand o inchizi te vei intreba, ca intr-un scenariu SF care propovaduieste interfete generate ale unor lumi posibile, de care parte a lagarului cu orbi esti: inauntru sau afara. Si, indiferent de tabara, cat de real sau uman e ceea ce vezi.

Nu cred ca se poate scapa de gustul neputintei asistate, al desertaciunii infecte in care picam… imediat ce se stinge lumina sau imediat ce iesim din rutina prestabilita a lucrurilor. Senzatia de marionete care putrezesc sau care se vor sfasia pentru ultima bucatica de carne aflata la discretia ingrijitorilor compun tabloul unei morti in viata pe care ti-ai dori sa nu o vezi. Dar nu ai cum, pentru ca indiferent de tabara, spectacolul e acelasi.

Mădălina Georgescu

owner Designist.ro, fost redactor Casa Lux; colaborări în presa culturală: Dilema Veche; co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Pingback: Înapoi la: Împăratul Muștelor « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *