Sarah Dunant – pe care am cunoscut-o în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură din Bucureşti (decembrie 2013) – este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale momentului şi, deşi a debutat cu romane poliţiste, interesul ei s-a orientat apoi către istorie. Cel mai recent roman al ei, Sânge şi splendoare (2013, tradus de Carmen Săndulescu la Editura Humanitas Fiction) explorează perioada Renaşterii şi scandalul din jurul familiei Borgia, dintr-o perspectivă nouă, încercând să reabiliteze imaginea femeii în istorie, pornind de la imaginea demonizată a Lucreziei Borgia.

La FILB am vorbit despre pasiunea ei pentru istorie, despre aspectele pozitive şi negative ale Renaşterii şi despre o perspectivă feminină/ feministă asupra istoriei, fără furie sau victimizare.

 For the English version of the interview, please click here.

Aţi început prin a scrie thrillere, cum aţi ajuns să vă specializaţi apoi în genul romanului istoric?

Ceea ce îmi plăcea când scriam thrillere – şi o parte din asta încă are legătură cu ceea ce-mi place la scris – era ideea că poţi ţese o poveste care pur şi simplu să-l captiveze pe cititor din primul moment în care a deschis cartea şi să-l facă să citească până la capăt. Ador ideea povestirii compulsive – Dumnezeule, oare ce o să se întâmple mai departe? –, acea nevoie de şti. Şi îmi mai place faptul că are succes la un public larg, pentru că, în momentul istoric de care aparţin, căutăm să vedem cum poate democraţia să ne facă să ne gândim la lucruri serioase şi, folosind un mijloc popular, puteai să abordezi probleme serioase.

Dar problema cu thrillerele e că vin cu propriul lor set de reguli fixe: intriga trebuie să fie incitată pagină de pagină, iar asta îţi îngreunează demersul de a dezvolta un personaj în profunzime. De asemenea, la finalul unui astfel de roman, trebuie întotdeauna să existe un răspuns: asta e ce s-a întâmplat, evenimentele au însemnat asta, şi aşa mai departe. Şi, cu cât scriam mai mult, cu atât începeam să simt că aceste reguli mă constrâng tot mai mult, nu mai puteam funcţiona din cauza lor, mai ales cu ideea că trebuie să existe mereu un răspuns, pentru că viaţa nu e aşa, este mult mai complexă.

Mi-am dat seama că nu mai puteam să scriu thrillere şi s-a întâmplat şi în perioada în care am vizitat Florenţa şi, ca oricine care petrece mai mult timp în acest oraş – care chiar stă acolo, nu e doar un turist de două zile –, simţeam că istoria pur şi simplu te cheamă, cu acea notă profundă a evenimentelor petrecute în urmă cu patru sau cinci sute de ani în urmă şi care par a răzbate din fiecare zid al fiecărei biserici, din fiecare piață în care păşeam. Aşa că am început să mă gândesc la ce s-a întâmplat acum cinci sute de ani. Pentru că e vorba totuşi despre un orăşel, aşadar ce avea Florenţa atât de special de a transformat-o într-un centru al revoluţiei culturale?

După vreo două săptămâni, mi s-au alăturat şi fiicele mele, erau mici pe atunci, aveau zece, respectiv treisprezece ani, şi în timp ce le făceam turul oraşului mi-am dat seama că tot ce urma să le arăt era făcut de un bărbat: toţi scriitorii, arhitecţii, artiştii erau bărbaţi, aşa că, pe lângă întrebarea cum era în Florenţa în acea epocă, am început să mă gândesc unde erau femeile. Ce făcea jumătate din populaţie în tot acest timp?

Coborând în istorie, care au fost cele mai importante descoperiri pe care le-aţi făcut?

Când am început să cobor pe firul istoriei pentru a răspunde acelor întrebări, am descoperit că, în 30 de ani de la absolvirea facultăţii, unde am studiat istoria, apăruse o istorie nouă, care îşi punea întrebarea „Unde sunt femeile în istorie?”. Studiile realizate în ultimii 20 sau 30 de ani au venit cu întâmplări, detalii şi gânduri despre femei care nici măcar nu existaseră în istoria de până acum 30 de ani. Aşa că am avut o bază solidă de a construi o poveste în jurul Renaşterii, imaginându-mi cum erau femeile.

Asta m-a interesat în primele trei cărţi pe care le-am scris – Naşterea lui Venus, despre o tânără care creşte în Florenţa, pasionată de pictură, apoi În compania curtezanei, despre cum unele femei recurgeau la sex şi la sexualitate pentru a câştiga un anume grad de independenţă, apoi o carte care n-a fost tradusă în română, despre călugăriţe. Şi prin aceste trei cărţi am ajuns la imaginea femeii de curte, şi aşa am dat peste Lucrezia Borgia. Nu trebuie să scormoneşti prea adânc în istoria italiană pentru a da peste numele familiei Borgia, pentru că a ajuns un simbol pentru tot ce înseamnă rău şi corupţie. Am ajuns să studiez această familie care m-a dus mai departe, în dedesubturile politice ale Romei şi ale Bisericii Catolice, de care eram conştientă, desigur, dar în alt sens, acum mă confruntam direct cu ele.

„Dacă vrei să fii onest cu privire la istorie şi la statutul femeii, nu trebuie să ai o perspectivă pătimaşă.”

Ce evenimente şi personaje suprinzătoare aţi descoperit în cercetările pe care le-aţi făcut asupra familiei Borgia?

Există două versiuni asupra familiei Borgia, una dintre ele fiind acum mai mult sau mai puţin cunoscută de către istorici, iar cealaltă este cea întâlnită în cultura populară, ideea că membrii familiei Borgia sunt personajele negative prin excelenţă, că nu poţi deveni mai corupt, mai violent sau mai depravat decât ei, şi acest lucru se observă în modul în care istoria o tratează pe Lucrezia Borgia. Chiar şi astăzi, în Anglia, dacă cineva vrea să facă o analogie cu o femeie rea, va spune că este întruchiparea Lucreziei Borgia.

Ce am aflat în timpul cercetărilor mele a fost că membrii familiei Borgia au suferit mult în istorie, din două motive: mai întâi pentru că au pierdut, iar istoria e scrisă de învingători, şi apoi pentru că ceea ce au încercat să facă a fost să instaureze o nouă dinastie şi o nouă structură de putere în Italia. Erau spanioli şi, când au ajuns, structura de putere era adânc împământenită ca aparţinând familiilor italiene, aşa că şi-au făcut mulţi duşmani. Şi desigur că tot duşmanii erau responsabili pentru bârfa şi scandalul care au început să prindă amploare. Nu totul era fals, evident că erau corupţi şi că au făcut unele lucruri violente, dar nu erau cu nimic diferiţi de familiile din jurul lor. Italia era un spaţiu al violenţei, al corupţiei, ca şi al frumuseţii şi al creativităţii.

Când ne gândim la Renaştere, avem tendinţa de a idealiza această perioadă. Perspectiva dvs. este însă destul de dură şi de rece.

Renaşterea nu înseamnă doar artele frumoase, Renaşterea înseamnă şi bani necuraţi pentru a finanţa acele arte, aşa că legătura dintre cele două planuri este foarte puternică. Întrebarea este cum a ajuns totuşi familia Borgia să fie târâtă într-un asemenea scandal. Şi desigur, este mult mai uşor să calomniezi o femeie, chiar şi în prezent, cu atât mai mult în urmă cu 400 de ani. Era suficient doar să aduci în discuţie moralitatea sexuală.

Aşa că marea mea provocare a fost cum s-o reabilitez pe Lucrezia şi s-o prezint aşa cum a fost, o femeie foarte tânără şi foarte sensibilă, avea doar 12 sau 13 ani când tatăl său a fost ales papă şi a fost negociată în trei căsnicii în care a fost forţată să intre, pentru ca, treptat-treptat, să înţeleagă bine regulile jocului.

Aţi intenţionat să abordaţi istoria dintr-o perspectivă feministă? Vă consideraţi feministă?

Răspunzând la a doua parte a întrebării: absolut! M-am născut într-un moment istoric incredibil de norocos şi, ţinând cont de activitatea mea de istoric, înţeleg acest lucru şi mai puternic, aşadar da, desigur că sunt feministă.

Dar vreau să abordez o perspectivă feministă asupra Lucreziei? Una dintre întrebările pe care mi le-am pus a fost „Unde sunt femeile în istorie?”. La această întrebare există două tendinţe de a răspunde: una este a ne plânge de milă, a spune cât de rău era pentru noi, să ne înfuriem pe trecut, să amintim cât de oprimate eram – e o reacţie explicabilă, dar asta înseamnă că le privim pe femeile din trecut ca pe nişte victime. Cealaltă opţiune, complet diferită, e că putem descoperi femei puternice, aşa că hai să vorbim despre ele.

Ambele reacţii sunt ale femeilor din prezent cu referire la trecut. Dar dacă vrei să înţelegi trecutul, şi asta e datoria mea, ca istoric, cred că trebuie să-ţi pui o întrebare mai subtilă: femeile erau inteligente, aveau personalitate, erau ca noi, dar erau extrem de constrânse, aşadar, cum s-au descurcat? Dacă trăiau la margine, cât de creative puteau fi, din poziţia lor marginală? Dacă o întrebi pe bunica ta cum a trăit în comunism, poţi să alegi s-o interpretezi ca pe ceva oribil sau să o priveşti şi să-ţi spui: a făcut asta şi asta – asta a fost ea. Doar pentru că nu a avut putere sau pentru că n-a fost faimoasă, nu înseamnă că viaţa ei n-a însemnat nimic, în schema mai largă a istoriei. Dacă vrei să fii onest cu privire la istorie şi la statutul femeii, nu trebuie să ai o perspectivă pătimaşă.