| Volumul are copertă cartonată, îmbrăcată în pânză. Maria Balabaș despre Fuchsiada: „În urmă cu doi ani am cumpărat din întâmplare, de la anticariat, Pagini bizare de Urmuz. Între ele era și Fuchsiada. Citind-o, am simțit din plin toată forța acestui poem-manifest minunat de actual în descrierea moralității în muzică, m-am regăsit în micimea și nesinceritatea care, în text, ajung să definească „creatorul”, am intrat în jocul mitologico-de cartier și, împreună cu Fuchs, am trăit extazul și decăderea, îmbrățișarea zeilor și îmbrățișarea vecinilor, pudoarea și rușinea dezvăluind și-acoperind falsa artă și falsul amor. Prin mesaj și prin imaginarul său, Fuchsiada se potrivea cu personalitatea Avant’n’Gard. Și-apoi am auzit că vine în România Mustapha Aouar, artist francez cu care cântasem în câteva rânduri, care-i cunoaște pe poeții român i, cântându-le versurile. Mustapha găsește, la rândul său, traducerea Fuchsiadei. Cântăm împreună în Green Hours și improvizăm ultima parte a textului. Ne iese. Peste trei zile ei plecau înapoi în Franța. În penultima zi a șederii în România ne-am reunit într-un studio profesionist pentru înregistrare. Patru artiști români, 2 artiști francezi, un studio profesionist, un inginer de sunet avangardist, un traducator și-un cameraman adhoc, o prietenă care ne-a împrumutat un aparat de filmat. S-au întins cablurile, s-au făcut egalizările, ne-am răsfirat instrumentele. Am deschis cărțile. Am început. Fuchsiada s-a întins înaintea noastră ca un tunel. Toți șase am intrat în mrejele textului, am uitat de noi înșine, am învățat, am absorbit emoții și experiență unii de la alții, pe acele căi pe care le are la dispo ziție doar muzica. Am dat tot ce-am putut mai bun, mai intens, definind momentul și declanșând instincte, șase oameni care nu mai fuseseră împreună în studio, am trăit într-un prezent continuu al cuvântului, gestului de scriitură al lui Urmuz, naivitatea și sinceritatea și armonia performance-ului nostru. Franceza și româna se-ntâlneau în rezonanța cuvintelor și-n linia melodică pe care acestea o cereau. Ne lăsam în voia lor. Le urmăream. Ne ascultam între noi, prindeam ritmul și-l trimiteam de la unii la alții într-o miraculoasă înțelegere. După o oră, când am încheiat textul, am știut cu toții că aceasta era înregistrarea, că mai mult nu avea sens să cântăm și să căutăm. Urmuz se manifestase peste timp într-un București al acelorași contradicții ca în urmă cu aproape 100 de ani. Noi eram doar purtătorii spiritului său, &icir c;ntr-o întâmplare pe care, ascultând-o ulterior, am descoperit-o coerentă, expresivă sonor, dornică să ajungă la voi.” |