Milo, un copil care îşi pierde tatăl la naştere şi mama înainte de a începe să vorbească, pare predestinat să trăiască înconjurat de moarte. Rămîne curînd şi fără mătuşa care l-a luat în grijă, într-o cocioabă de lîngă un crematoriu pentru săraci şi o groapă de gunoi, ceea ce-i atrage şi porecla funestă Exitus. Singur într-o lume distrusă de ororile războiului, reuşeşte totuşi să rămînă în viaţă, printre oamenii neînsufleţiţi de la morgă şi avînd drept profesori cărţile şi almanahurile găsite printre resturi. În pragul adolescenţei, hotărăşte să iasă între oamenii vii, dar descoperă că aceştia sînt de o cruzime fără margini şi îl expun mereu unor situaţii extreme. Marii conflagraţii i-a luat locul lupta pentru supravieţuire şi între bande, pericolul pîndeşte la tot pasul, dar pe parcursul călătoriei lui spre maturitate răsare şi speranţa că lumea se poate schimba. Uneori de o violenţă de neînchipuit, alteori cu totul înduioşător, Exitus ne arată faţa urîtă a societăţii măcinate de război, în care civilizaţia se transformă rapid şi brutal în sălbăticie şi se recîştigă apoi încet, cu fiecare act de umanitate ce aduce un licăr acolo unde întunericul pare etern.
Trailer roman:
Lansarea cărții va avea loc joi, 23 martie, ora 19:00, în cafeneaua librăriei Cărturești Verona, cu Florin Iaru și Răzvan Exarhu.
„Exitus”, de Adrian Georgescu
Colecţie: Ego Proză
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
288 p.
Se repezi spre bărbat şi umărul i se împlântă în stomacul lui, în carnea moale ce-l primi surprinsă, aproape ca-ntr-o îmbrăţişare, care-i aduse în toate celulele corpului amintirea unui alt trup, şi, pe măsură ce tălpile lui împingeau podeaua, simţi cum vlaga braţului care ţinea cuţitul se topea, zvâcnind împreună cu celălalt braţ în urma spatelui arcuit, ca membrele unui trapezist încercând să prindă o bară invizibilă. Cuţitul fulgeră o frântură de secundă prin aerul împodobit cu milioane de raze şi de particule, apoi se pierdu în panorama ce trecea iute pe lângă ei. Îi văzu ochii rostogolindu-se prin cap, deschişi şi totuşi orbi din cauza prafului şi a luminii, în timp ce omul înota prin aerul fierbinte, încercând să găsească un punct de sprijin în acea nouă lume rotitoare din jurul său. Se răsuci şi, suspendat peste verdele uscat al copacilor, păru că se va adapta legilor ei şi va pluti, dar se izbi de parapetul de lângă calea ferată. Frânt, se mai rostogoli câţiva metri, ca şi cum ar fi rămas încă legat de tren printr-un elastic lung şi subţire care-l târa prin praf, până ce se rupse şi acesta şi rămase acolo, din ce în ce mai mic şi mai neînsemnat în mijlocul peisajului care-l înghiţi.
Înăuntru, femeia strigă şi umbra ei fâlfâi peste lăzi. Alte două forme, mai mici, se ridicară. Milo îşi luă raniţa, coborî pe treapta vagonului şi sări în iarbă, cu picioarele înainte. După ce se rostogoli câţiva metri, se ridică şi privi spre vagon. Din femeie se mai vedeau poalele rochiei albastre fluturând, apoi trenul clănţăni şi se îndepărtă.
O luă înapoi, spre locul unde cel care-l atacase agoniza. Avea un picior rupt şi răsucit şi corpul era întins pe burtă, lipit cu întreaga suprafaţă de praf, într-o îmbrăţişare din care nu se putea sustrage. Îl întoarse pe spate şi omul gemu puternic, ca şi cum puţina vlagă ce-i mai rămăsese şi-o trăgea direct din pământul de care se izbise violent. Din întreaga semeţie arogantă rămăsese acum doar privirea, picurând din pupilele negre şi lucioase ca două spinări de gândac. Îl târî în spatele copacilor şi-i sprijini capul de-o buturugă.
Omul îl privea, şuierând slab blesteme scurte, neterminate, prin tusea care scotea la suprafaţă o spumă sângerie. Milo scoase un măr din raniţă şi se aşeză alături, aşteptând. Mai trecu un tren, de persoane. Le privi printre crengi chipurile răsfrânte în paloarea geamului, nemişcate, albe şi fără expresie, manechine plimbate în vitrine mişcătoare. Nici nu mai trebuia, se gândi, să revină printre oameni. Îi putea vedea de la distanţă, în cuştile lor identice înşirate una după alta, aidoma zilelor în care-şi consumau vieţile. Apoi s-ar duce mai încolo şi s-ar uita la alţii, mergând laolaltă şi totuşi străini, într-o direcţie comună, agăţaţi de un scop vag numai pentru a da sens deplasării lor.
Ar trebui să înconjoare Pământul, ţinându-se la distanţă de drumuri şi de aşezări, o sfoară dând ocol ghemului care este tot ea, niciodată prin acelaşi loc, niciodată venind din aceeaşi direcţie ori oprindu-se, căci din momentul în care stau undeva mai mult de câteva zile oamenii încep să se topească într-o pastă comună. Mai întâi se salută, apoi încep să mănânce împreună, se apropie traşi de nişte sfori invizibile şi atunci devin cu-adevărat proşti, se conving singuri că-şi datorează ceva unii altora, bani, dragoste, recunoştinţă, respect, ascultare, grijă, protecţie sau fidelitate. Şi ce apare atunci între ei de-i ţine împreună, că-i ticăloşie sau iubire, tot slăbiciune înseamnă, iar el jură atunci, în timp ce mesteca din mărul zemos, că nu avea să i se întâmple aşa.
Mai apropiat se simţea de omul căruia îi adusese moartea, în acea scurtă întâlnire scăldată în adevărul pur pe care numai lupta îl poate aduce, un animal încercând să sfâşie un alt animal, şi nu din motivul foamei, ci din cel al fricii, iar în zborul acela magnific, fulgerând prin clipa cea mai măreaţă a vieţii lui – măreaţă tocmai pentru că n-avea întoarcere –, omul păruse, pentru o clipă, că se va înălţa deasupra mizeriei din care era compus, îndreptându-se către acel ceva de care toţi fugeau, în trenuri ori după cum puteau.
Se gândi că acelaşi egoism îi mână şi pe cel care dă viaţă, şi pe cel care-o ia. Să dăinuiască. Să fie el dincolo de el, atotputernic şi de neatins. Doar în aceste clipe omul se apropie de Dumnezeu. Văzuse asta la bărbatul de alături în chiar prima fracţiune de secundă în care înţelesese că va muri, când chipul i se trăsese într-o expresie în care nu era atât spaimă sau regret, cât ciudă. Pe când animalul simţea deja frica sfârşitului, omul se ruga în continuare zeului mititel şi furios ascuns îndărătul ochilor nu să-l salveze, ci să-i redea puterea de-a ucide.
Despre Adrian Georgescu
Adrian GEORGESCU s-a născut pe 24 iulie 1970, la Bucureşti. În 1995 a început să scrie pentru cotidienele Evenimentul zilei, Sportul românesc, ProSport şi Gazeta Sporturilor. În 2000 a fost redactor-şef al revistei Acasă Magazin. În 2007 a devenit jurnalist independent şi a fost desemnat „Ziaristul anului” la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. A mai colaborat cu FHM, Adevărul sau România liberă. În paralel, scrie pe blogul personal adriangeorgescu.ro. A contribuit cu povestiri la volumele colective Răcani, pifani şi veterani (2008), Best of: proza scurtă a anilor 2000 (2013) şi De la Waters la Similea (2013). În 2011 a publicat romanul Cîteva sfîrşituri de lume.
