Recunosc că nu aş fi ajuns la Casa Buddenbrook dacă Thomas Mann nu m-ar fi cucerit cu Muntele vrăjit, dar e o lectură pe care nu am regretat-o, căci, deşi dimensiunea cărţii poate fi descurajantă, stilul zvelt şi dezinvolt al autorului a făcut ca cele peste 500 de pagini să fie parcurse fără nici o dificultate, iar delicateţea cu care Mann îşi construieşte fiecare detaliu şi subtilitatea prin care le conferă personajelor sale un destin implacabil, făcându-şi cititorul să spere totuşi că salvarea e posibilă, chiar şi într-un ultim, izbăvitor ceas, ridică romanul de debut al lui Mann cu mult peste o simplă frescă a burgheziei de secol XIX.Da, Casa Buddenbrook, roman publicat în 1901 şi pentru care Thomas Mann a primit Premiul Nobel, este o frescă, dar descrierea moravurilor societăţii burgeze – urmărite prin evoluţia a patru generaţii dintr-o familie prosperă din Lübeck, al cărei scop suprem este menţinerea activităţii comerciale la cel mai înalt nivel – nu constituie direcţia principală în această carte, după cum poate ne-am fi aşteptat, speriaţi de cuvântul „frescă”, aşa cum apare el în literatura română. În Casa Buddenbrook, chiar şi atunci când apar descrieri de mentalităţi, ele nu sunt plictisitoare, căci Thomas Mann nu îşi propune să facă un inventar al vieţii sociale din Germania secolului al XIX-lea, ci să arate cum decăderea, indiferent de mediu, se insinuează necruţător şi inexorabil, măcinând suflete, familii, aspiraţii, talente, fără a-şi anunţa în trombă sosirea şi lăsându-şi victimele să spere, în ciuda tuturor evidenţelor.

Ideea ruinei este prezentă chiar din primele scene, odată cu achiziţionarea unei noi case de către familia Buddenbrook, o familie de comercianţi bogaţi, siguri pe succesul lor şi pe transmiterea, din generaţie în generaţie, a prosperităţii. Deşi noua lor casă a fost gazdă pentru o familie care a dat faliment, actualilor proprietari nu le stă gândul la posibilitatea eşecului: bătrânul Buddenbrook vorbeşte cu fiul său, Johann, despre începuturile firmei, despre venirea primului Buddenbrook în oraş şi despre sfatul dat de unul dintre strămoşi, de a face comerţ ziua în aşa fel încât să poţi dormi liniştit noaptea. Discuţiile lor conturează ideile şi mentalităţile unei lumi patriarhale, cu legi nescrise ce conduc însă destine şi cu prejudecăţi nemiloase.

Oricât de jovial şi de înţelegător ar părea, de pildă, bătrânul consul, devine neînduplecat şi rupe orice legături cu fiul său cel mare, care încalcă principiile familiei şi se însoară cu o fată modestă.

Este o societate în care căsătoriile au la bază interese, urmărindu-se menţinerea averii şi chiar câştigarea unei influenţe şi mai mari. Astfel de mentalităţi nu fac decât să distrugă vieţi: Antonia, fiica lui Johann, cel care devine capul familiei, după moartea bătrânului consul, este conştientă de mică de importanţa familiei sale şi, implicit, de rolul pe care l-ar putea juca ea în a menţine starea actuală.

Astfel, de la o vârstă fragedă i se insinuează gândul dulce-amar al necesităţii sacrificiului fericirii personale pentru „the greater good”, în acest caz – bunăstarea familiei. Aşadar, Antonia, ajunsă la vârsta măritişului, renunţă la relaţia cu un băiat modest, pe care îl iubea, pentru a se căsători, aşa cum vrea familia, cu un bancher aparent înstărit, dar care se dovedeşte un afacerist aflat în pragul falimentului, sperând într-o restabilizare cu sprijinul noii familii.

Aşa că Tony nu face decât să aducă o pată neagră pe numele ireproşabil al familiei Boodenbrook, divorţând. Va divorţa şi de al doilea soţ, lucru care pune capăt şanselor ei de a spera la o viaţă de familie, şi îşi îndreaptă speranţele către fiica ei, aceasta stabilind însă un mariaj la fel de dezastruos ca al ei.

Punctul de rezistenţă al cărţii lui Thomas Mann stă în dozarea foarte fină a elementelor care anunţă ruina, atât materială, cât şi spirituală. E o ruină ce erodează încet şi temeinic, pe nevăzute, căci semnele exterioare „au nevoie de timp ca să poată ajunge până la noi, întocmai ca lumina unor stele despre care nu ştim dacă nu cumva au început să se stingă sau, poate, s-au stins chiar, deşi le vedem strălucind în toată splendoarea”.

Odată cu trecerea generaţiilor, familia Buddenbrook îşi pierde din tăria necesară sacrificiilor, şi atunci când le fac, îşi pierd din vigoarea sufletească. Antonia îşi pierde din avântul şi din copilăria care o făceau să pară mereu tânără, iar Thomas, fratele ei, care recurge la acelaşi sacrificiu în dragoste ca şi ea, este cuprins de sentimentul neînduplecat al datoriei, dar, deşi devine una dintre cele mai respectate persoane publice, face eforturi din ce în ce mai istovitoare de a-şi păstra echilibrul interior.

Lectura întâmplătoare a unei cărţi de Schoppenhauer a avut efectul unei revelaţii, schimbându-i viziunea asupra vieţii şi ajungând la concluzia că moartea nu e un lucru înspăimântător, ci eliberarea supremă de mărginirea acestei lumi. Dar nici această lectură nu a reuşit să-l salveze, căci instinctele sale de aristocrat l-au făcut să se reîntoarcă la istovitoarele munci zilnice, care, în cele din urmă, l-au împins către o moarte timpurie.

Thomas a înţeles însă că trecutul glorios al familiei nu are cum să fie dus mai departe de noua generaţie, reprezentată de sensibilul său fiu, Hanno, aşa că în testament prevede lichidarea firmei.

[Moartea] era întoarcerea după o rătăcire nespus de chinuitoare, înlăturarea unei mari greşeli, eliberarea din cele mai odioase cătuşe şi îngrădiri, îndreptarea unui accident lamentabil.”

Thomas Mann nu oferă nici o şansă personajelor sale: micul Hanno, primul membru al familiei Buddenbrook cu înclinaţii muzicale, este prea îndepărtat de cele lumeşti chiar pentru a rezista unei boli, voinţa şi dorinţa de a trăi specifice unui om tânăr rămânând inerte la el. Mai înţelept poate decât toţi cei din familia sa, Hanno, în delirul dat de tifos, a înţeles că nici o fericire reală nu îi este rezervată pe această lume, nici o încântare, nici o împlinire nu ar putea să-i vindece sufletul bolnav. De ce tocmai acestei familii să cadă un blestem atât de greu, se întreabă Antonia, rănită de o viaţă în care crezuse infinit de naiv, aproape copilăreşte. Tot ce-i rămâne este speranţa unei reîntâlniri într-o altă lume.

Casa Buddenbrook conţine şi neaşteptate secvenţe poetice, subliniind, o dată în plus, discrepanţa dintre prozaismul lumii exterioare şi pornirile sufleteşti, strivite de duritatea limitelor de fier, pe care tot noi ni le impunem:

Marea răsolită şi tulbure spumega în lung şi-n lat. Valuri mari şi puternice se rostogoleau cu o linişte neînduplecată şi înfricoşătoare spre ţărm, se înclinau maiestuoase, închipuind o boltă verde întunecată cu luciri metalice, apoi mugind, trosnind, bubuind şi şuierând, se prăbuşeau pe plajă.

Dar ce fel de oameni sunt aceia care preferă monotonia mării? Cred că sunt oameni care au observat prea îndelung şi prea adânc cât de complicate sunt procesele lăuntrice pentru a nu cere înainte de toate cel puţin un lucru celor exterioare: simplitate.

Pentru a visa în faţa acestei nemărginite întinderi de ape ce îşi rostogoleşte valurile cu un fatalism mistic, aromitor, trebuie să ai o privire învăluită, deznădăjduită, atotştiutoare, care a coborât cândva, undeva, în adâncuri de triste vârtejuri.”

 

Casa Buddenbrook, traducere de Ion Chinezu, Editura Cartea Românească, 1972; Editura Rao, 2009.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


4 comentarii
  1. Pingback: Procesul de Kafka

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *