Bookaholic

Povestea de dragoste dintre împăratul Xuanzong și Yang Guifei este tot atât de cunoscută în Asia pe cât este cea dintre Tristan și Isolda în Occident. De-a lungul vremii, iubirea împăratului pentru Soția Prețioasă, favorita sa între cele trei mii de femei din gineceul imperial, a inspirat, în China și în Japonia, nenumărate poeme, romane, piese de teatru, filme și montări de operă.

Roman istoric, Favorita surprinde cei 16 ani petrecuți de împăratul Xuanzong din dinastia Tang alături de Yang Guifei, una dintre cele patru frumuseți clasice ale Chinei. Iubirea lor, agitată și plină de senzualitate, este proiectată pe fundalul vieții trepidante de la Curte, mereu tulburată de intrigi și uneltiri, de miniștri însetați de sânge, generali ambițioși, eunuci vicleni și splendide concubine. Yasushi Inoue transformă, cu infinită grijă pentru veridicitate și detaliu, personaje istorice în ființe vii, dominate de pasiuni și spaime: tânăra temătoare nou-sosită la Curte devine și ea una dintre femeile dominatoare și tiranice care apar deseori în istoria chineză și pune stăpânire atât pe inima, cât și pe voința împăratului, sperând să se sustragă destinului tragic al tuturor soțiilor împăratului.

„Patosul omenesc și suferința, singurătatea și izolarea, fatalismul oriental și conceptele budiste despre predestinare alcătuiesc firul predominant în țesătura scrierilor lui Yasushi Inoue.“ – Leon Picon

China medievală, secolul VIII. Yang Yuhuan, frumoasa soție a prințului de Shou, primește ordin de la împărat, tatăl soțului său, să i se alăture pentru a intra în rândul celor trei mii de concubine imperiale. Tânăra are în față două căi: să refuze, și atunci o așteaptă moartea, sau să se supună. Hotărârea este luată cu repeziciune, iar a doua zi Yang Yuhuan își părăsește soțul și pornește să-și întâlnească destinul. În scurtă vreme, respingând ziua ceea ce ea însăși îi cere împăratului noaptea, și sprijinită de abilul eunuc Gao Lishi, reușește să ajungă Yang Guifei, Soția Prețioasă, și să-și conducă întreaga familie spre bogăție și putere.

„Favorita”, de Yasushi Inoue – fragment

Traducere din japoneză de Anca Focșeneanu
Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Humanitas Fiction

Ora întâlnirii cu împăratul se apropia. Odată împodobită, s-a retras în camera ei şi s-a aşezat pe un jilţ pentru a se odihni puţin până când aveau să vină însoţitoarele care urmau s-o conducă la împărat. Pentru prima dată de când plecase către Capitală, s-a gândit la soţul ei, la prinţul de Shou. Timp de şase ani, de la şaptesprezece până la două zeci şi doi de ani, trăise ca soţie a lui, dar acum i se părea că el aparţinea unui trecut extrem de îndepărtat. Trecuse doar o zi de când discutaseră despre ordinul împăratului şi, deşi după aceea nu se mai văzuseră, nu erau nici douăzeci şi patru de ore de când se despărţiseră. Cumva, lui Yang Yuhuan i se părea că se despărţise de el cu mult mai multă vreme înainte.

S-a uitat la noile ei lucruri – toate erau cum ea nu mai văzuse. Nimic din ce-o înconjura nu-i aparţinea, fireşte, nu numai veşmintele. De la podoabele pentru păr şi lenjerie până la pantofii cusuţi cu perle, nimic nu era al său. Şi, deşi încercase să-şi impună gustul în privinţa machiajului,chipul şi coafura ei erau foarte diferite de felul în care arăta de obicei.

Gândindu-se la soţul ei, nici o suferinţă nu-i încerca inima. Era limpede că, acceptând porunca împăratului, salvase viaţa prinţului, dar totuşi nu avea sentimentul că se jertfise pentru el. Pentru ea, faptul de a-l părăsi pentru totdeauna pe soţul său însemna, pur şi simplu, că înceta orice legătură între ei. Era însă neliniştită, deşi nu ştia de unde venea neliniştea aceea care creştea treptat. Când îl văzuse pe împărat pe coridorul palatului i se păruse că se deosebea puţin de restul oamenilor prin privirea sa pătrunzătoare, dar, în rest, arăta ca orice bărbat pe care începe să-l împresoare bătrâneţea. Îl privea pe cel care avea puterea absolută pe acest pământ nu ca pe un om, ci ca pe destinul care îi era hărăzit. Iar acum urma să întâlnească acest destin. Şi asta era desigur cauza neliniştii sale.

Deodată s-au auzit acordurile unei muzici solemne. Erau atât de grave şi lipsite de delicateţe, încât nu s-ar fi putut spune că erau acordurile potrivite pentru prima întâlnire a împăratului cu femeia cu care avea să împartă aşternutul.

O slujnică i-a explicat lui Yang Yuhuan că se interpreta Veşmântul de pene în culorile curcubeului. Ea auzea pentru prima dată acest cântec, dar auzise vorbindu-se despre el. Împăratul îl notase din memorie după trezirea dintr-un vis în care vizitase Palatul din Lună şi acolo auzise răsunând aceste acorduri. Împăratul avea un talent înnăscut pentru muzică şi un gust desăvârşit. În anul următor, Yang Yuhuan avea să afle de la împărat o altă poveste legată de această melodie. I-a spus că o compusese într-o zi când urcase pe Muntele San Xiang pentru a admira piscul Nü’er. Cu timpul, ea a înţeles că împăratul povestea una sau alta din variante în funcţie de dispoziţia sa de moment, aşa că nimeni nu ştia care era de fapt adevărul.

Acordurile melodiei răsunau aproape de tot. Ritmul s-a schimbat, iar zece slujnice cu capetele plecate cu respect şi-au făcut apariţia. Una dintre ele i-a spus lui Yang Yuhuan cu o expresie impasibilă:

— A sosit ora întâlnirii cu Maiestatea Sa! Vă rog să ne urmaţi!

Yang Yuhuan a pornit în urma lor şi toată neliniştea ei a dispărut. Cu chipul mândru, mergea cu pas domol, dar hotărât, către destinul ce-o aştepta. A fost condusă la o sală de recepţii care se afla în faţa galeriei unde se întâlnise mai devreme, întâmplător, cu împăratul. În faţa sălii se întindea o terasă largă cu dale. Era uşor de ghicit că acolo aveau loc dansuri şi cânta muzica pentru banchete. Platforma era destul de largă cât să încapă cu uşurinţă vreo patru sute de persoane, dar acum nu era nici măcar un suflet. Numai lumina lunii de iarnă cădea pe dalele îngheţate, conturând umbra neagră a balustradei de marmură care înconjura din trei părţi platforma. Sala era puternic luminată în interior, de parcă ar fi fost miezul zilei. Muzica s-a auzit din nou, iar sunetele diferitelor instrumente, precum flauturi de trestie, tamburine, lire, xilofoane şi altele, umpleau aerul. Yang Yuhuan a păşit înăuntru. A observat doar că în dreapta era un tron. Nu a văzut nimic altceva, nici câte persoane erau în sală, nici cum erau aşezate. Înainta, urmându-le pe doamnele de companie printre făclii, şi se oprea când acestea se opreau. La un moment dat, ele au făcut o reverenţă şi au dispărut, iar Yang Yuhuan şi-a dat seama că a rămas singură în faţa tronului, la o distanţă destul de mare. S-a plecat adânc, apoi a ridicat ochii pentru a privi chipul împăratului. Era cu siguranţă un bărbat în vârstă, dar parcă impresia de bătrâneţe pe care i-o făcuse în timpul zilei nu mai era atât de puternică. Avea trăsături ferme, iar privirea sa pătrunzătoare părea că o străpunge. Ca şi mai înainte, Yang Yuhuan nu şi-a ferit ochii, ci s-a uitat ţintă la el. În mod ciudat, odată ce l-a privit, nu şi-a mai putut dezlipi ochii de pe chipul lui.

Doamnele de companie s-au apropiat şi au condus-o către locul ei, aflat lângă împărat. După ce s-a aşezat, a putut observa pentru prima dată sala. Nu era multă lume. În strălucirea luminii se vedeau un şir de muzicanţi în dreapta şi un grup de femei semănând unor păpuşi, care aşteptau în linişte, în stânga. Ritmul muzicii s-a schimbat şi pe scena improvizată din faţa lor au început să danseze cu mişcări vioaie femei cu veşminte barbare. Yang Yuhuan nu mai auzise niciodată instrumente ca acelea, a căror melodie era când tristă şi duioasă, când aprigă, şi se întreba dacă erau oare tot străine.

Pe o măsuţă din apropierea sa au fost aşezate cupe de diferite mărimi. O slujnică a turnat băutură de orez într-una dintre ele şi când Yang Yuhuan a ridicat cupa de sticlă în mână, muzica s-a înteţit. Când punea cupa jos, muzica îşi domolea ritmul, când lua paharul, ritmul muzicii se iuţea. A dus cupa la buze şi apoi a lăsat-o pe măsuţă. Muzica i-a punctat gesturile. A luat cupa pentru a treia oară şi a băut la unison cu muzica ce se înteţise brusc.

Slujnicele aduceau feluri de mâncare unul după altul şi turnau băuturi într-un du-te vino continuu. La fiecare înghiţitură, Yang Yuhuan vibra odată cu muzica. Tăcută, se lăsa legănată de sunetul muzicii. Pe scenă au dansat femeile, apoi un grup de tineri, apoi bărbaţi din ţinuturi îndepărtate. I sepărea că priveşte nenumărate ţesături multicolore care plutesc singure, ca într-o ceaţă, prin faţa ochilor ei.

— Yang Yuhuan, eşti de loc din ţinutul Shu, nu-i aşa? i-a răsunat deodată în urechi o voceputernică, vibrantă.

A avut senzaţia că auzea, după foarte multă vreme, un glas omenesc.

— Este întocmai cum spuneţi, a răspuns.
— Acesta a fost un dans din ţinuturile tale. Cred că l-ai privit cu dor.
— Mi-am părăsit locurile natale pe când eram mică şi nu cunosc deloc dansurile de acolo.

În timpul acestei scurte conversaţii, Yang Yuhuan nu şi-a întors faţa către împărat. Locul ei era chiar lângă tron, însă puţin mai jos de-acesta, astfel că, pentru a-l privi pe împărat, ar fi trebuit să-şi schimbe poziţia trupului şi să se răsucească spre el. Se ferea din instinct să facă asta, ca să evite să fie privită de sus. În acest caz rombul verde de pe fruntea sa nu şi-ar mai fi putut îndeplini rolul. Machiajul ei atent gândit nu era făcut să fie privit din această poziţie.

Într-un colţ al sălii s-a produs apoi o oarecare agitaţie. Grupul de dansatoare care-şi aşteptau rândul s-a separat în două, pentru a face un culoar de trecere, iar câteva doamne s-au îndreptat în acea direcţie. De acolo şi-a făcut apariţia un grup restrâns de doamne de Curte. Văzând-o pe tânăra femeie care înainta în fruntea lor, Yang Yuhuan şi-a dat seama că trebuia să fie concubina Floare de Prun, cea care, conform zvonurilor, se bucura de toate favorurile împăratului, urmându-le concubinelor Wang şi Wu Hui, care muriseră. Bijuteriile pe care le purta şi atitudinea ei arogantă arătau limpede acest lucru.

Frumuseţea ei era foarte diferită de cea a lui Yang Yuhuan. Era înaltă şi subţirică, iar chipul îi era delicat şi fin, în armonie cu trupul. Bărbia sa micuţă, cu o formă drăgălaşă, părea puţin ascuţită, poate din cauza luminii puternice.

O doamnă de Curte i-a anunţat intrarea.

— Alteţa Sa, doamna Floare de Prun.

Yang Yuhuan a văzut cum, după ce a făcut o plecăciune în faţa tronului, doamna Floare de Prun s-a rotit uşor, cu privirea îndreptată către împărat, ca şi cum îl invita s-o admire din toate părţile. Prin această mişcare şi-a dezvăluit profilul, spatele, mersul, machiajul şi chiar veşmintele, de parcă ar fi vrut să spună „Ce ziceţi, nu-i aşa că sunt frumoasă?“

După ce s-a oferit astfel privirii împăratului, doamna Floare de Prun s-a uitat ţintă către Yang Yuhuan. Aceasta o vedea pentru prima dată de aproape. Era cu-adevărat o frumuseţe, una în care se împleteau delicateţea şi nobleţea. Gura, în special, era foarte atrăgătoare; mică, buzele erau discret conturate, aşa cum se purta în vechime, ceea ce contrasta cu rujul puternic al lui Yang Yuhuan. Şi, în acel moment, buzele acelea gingaşe s-au mişcat pentru a lăsa să răzbată o voce limpede şi suavă, cum Yang Yuhuan nu mai auzise.

— Aşadar, femeia care plânge lacrimi de rubin, cu trupul parfumat ca ambra şi care s-a născut cu un cerc de jad la mâna stângă există cu-adevărat! Iar în această seară este chiar aici, în faţa noastră!

După ce a rostit aceste vorbe, a izbucnit în râs. Iar râsul acela era aşa de cristalin, că putea fi asemuit cu perlele care, rupându-se dintr-un şirag, cad în cascadă.

Yang Yuhuan nu mai fusese atât de surprinsă niciodată. Şi asta nu pentru că simţise veninul pe care-l ascundeau cuvintele rivalei sale, ci din cauza amănuntului legat de cercul de jad cu care se născuse pe braţ. Povestea acestui semn din naştere nu o cunoşteau decât rudele sale cele mai apropiate, ea însăşi o aflase în copilărie de la mama sa, care murise. Nu mai vorbise despre acest lucru cu nimeni, de foarte multă vreme. Nici nu ştia dacă era adevărat. Şi totuşi, cum se putea ca această poveste ştiută demult de rudele din ţinuturile sale să ajungă la urechile concubinei Floare de Prun? Ce se spunea despre lacrimile sale ca de rubin şi parfumul trupului său se baza pe ceva.

Când devenise soţia prinţului de Shou, un poet de pe domeniul acestuia compusese un scurt poem în care apăreau următoarele versuri:

„Lacrimile ei picură ca nişte rubine de gheaţă
Trupul ei răspândeşte parfum de ambră.“

Era, desigur un omagiu adus frumuseţii sale, dar, deşi atât prinţul, cât şi ea l-au găsit deosebit de frumos, amândoi îl consideraseră totuşi prea intim pentru a-l face cunoscut. Şi-atunci, cum oare putuse afla doamna Floare de Prun aceste lucruri?

Văzând-o că se apropie, Yang Yuhuan a vrut să se ridice, dar concubina Floare de Prun nu s-a oprit în faţa ei, ci s-a îndreptat direct către jilţul pregătit pentru ea, de cealaltă parte a împăratului.

Despre Yasushi Inoue

Yasushi Inoue (1907—1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōtō (estetică și filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârșitul războiului a publicat mai mult poezie, deși a obținut și un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936). S-a impus însă ca prozator abia la vârsta de 42 de ani, cu nuvelele Lupta de tauri (Tōgyū) și Pușca de vânătoare (Ryōjū), pentru cea dintâi primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa. Vasta sa operă cuprinde peste 40 de romane, peste 80 de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri și însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică și critică literară, scrieri diverse.

Pasionat de istoria Japoniei și a Asiei (în special a Chinei), a călătorit mult în tot acest spațiu, iar viziunea lui Inoue asupra evenimentelor trecute se reflectă în majoritatea operelor sale, un excelent exemplu pentru modul în care cultura japoneză percepe timpul. Douăzeci și opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Kumai Kei și Inagaki Hiroshi), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune. În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunshō (Ordinul „Meritul Cultural“). A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei (în 1982), Premiul Asahi (în 1985, pentru întreaga activitate literară), iar în 1986 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității din Beijing.

Din opera sa au fost traduse și publicate până acum în limba română nuvelele Pușca de vânătoare (Humanitas Fiction, 2013, 2017) și Dragostea, și moartea, și valurile (Shi to koi to nami to; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami; Humanitas, 1999), Maestrul de ceai (Honkakubō ibun; Humanitas Fiction, 2014), Nobila doamnă din Yodo (Yodo-dono nikki; Humanitas Fiction, 2016), Favorita (Yōkihi den; Humanitas Fiction, 2017), precum și volumul de povestiri Cupa de cleștar (Humanitas Fiction, 2010).