„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” (Editura Polirom, colecția „Fiction LTD”, 360 de pagini) este cel mai recent roman semnat de binecunoscutul scriitor român Dan Lungu, apărut la începutul lui octombrie și întâmpinat cu entuziasm de către cititorii literaturii acestuia (printre care mă număr, cu mândrie). Cartea aceasta te trece prin toate emoțiile posibile, de la bucuria de a descoperi un personaj principal copil, simpatic, plin de imaginație, tristețea de a vedea încercările prin care trece fetița în lipsa mamei, neputința, disperarea că nu poți face nimic, că ești un martor tăcut al evenimentelor, și până la a te amuza, a te înveseli, numai pentru a te năuci, tulbura și surprinde apoi.
Romanul lui Dan Lungu este o experiență literară care, din punctul meu de vedere, nu trebuie ratată. Și asta pentru că are toate ingredientele unei lecturi captivante: inocența copilăriei (și, totodată, pierderea ei), sacrificiile părinților pentru copiii lor, situații narative complexe, personaje atât de vii (pe unele le-ai lua acasă, te asigur) încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației temporare postdecembriste (din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate), textul bogat în semnificații (la o lectură atentă, vei fi uimit câte „cârlige” a lăsat autorul în text), care suportă varii interpretări, măiestrie stilistică, cu limbaj și fraze adaptate fiecărui personaj în parte, fiecărei situații și acțiuni, roman cinematografic, realist (pe alocuri, suprarealist), psihologic și încă multe altele, cărora parcă le-aș știrbi din farmec menționându-le. Iar când tu, ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie” săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.
Dacă am reușit să te țin pe pagină, atunci haide să intrăm puțin în roman. „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, doi piloni, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat și să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia. Grosso modo, căci mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi, spre sfârșit, sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o întâlnește, din întâmplare, în Italia.
Rădița domină primele pagini (și nu numai), cu naivitate și candoare. O temă buclucașă la caligrafie îi dă mari emoții, iar dimineața intrării în roman va rămâne, pentru mult timp, în mintea ei (dar și a ta, cititorule). Ziua respectivă pare, la prima vedere, una obișnuită: Rădița se pregătește de școală, pleacă spre ore împreună cu prietena ei, Veronica, și obține, spre marea ei bucurie, calificativul maxim la caligrafie. Neobișnuitul însă, se strecoară, încet, dar sigur, în viața ei: de nerăbdare să-i împărtășească mamei fericirea – doar o ajutase cu tema respectivă -, Rădița se va preface că este bolnavă și va fi trimisă acasă de doamna învățătoare. Aleargă și aleargă, intră în casă să-și strige vestea, dar familia este prea preocupată pentru a o asculta: mama își face bagajele; va pleca, pentru câteva luni, în Italia. Ți se face inima mică-mică când citești pasajul, n-ai cum să nu empatizezi cu destrămarea universului Rădiței, cu deziluzia și, totodată, nedumeririle ei. Cu faptul că universul ei este întors cu susul în jos – sugestivă, în acest sens, este și minunata copertă a cărții. Mama pleacă pentru mai bine, pentru ca, atunci când se va întoarce, certurile dintre tată și bunic să nu mai existe, lipsurile să fie un coșmar, iar mutarea la apartament să fie posibilă. Poate, însă, un copil să înțeleagă toate acestea și multe altele? Și, dacă înțelege, poate suferi mai puțin?
Mama nu mai are față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-școală? ce-cadou-să-ți-iau-de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna? Fața ei ovală întinerește, începe să arate netedă ca în fotografii. Buna o preferă în rochie de mireasă, iar Bunu a tăiat fotografia în două, ca s-l scoată pe tata de lângă ea. (…) Vocea mamei trimite bani ca să refacă vechea casă a bunicilor (…). De fiecare dată promite că se va întoarce cât de repede poate acasă. Trebuie să se grăbească. Dacă stă prea mult, uită cuvintele, vocea i se schimbă și fața i se tocește. S-ar putea ca oamenii de la graniță să n-o mai recunoască și să nu-i mai dea voie să intre în țară. (pp. 72-3)
E grozavă Rădița, se lipește de tine ca timbrul de plic. Prin ochii ei, cunoști o micro-Românie, cea în care copiii se împart în „italieni”, „spanioli” și „cei fără de țară”, în funcție de locul în care au emigrat părinții, cea în care cadourile primite de la cei de peste graniță sunt cea mai mare avuție, în care dorul de părinte este insuportabil, viața este grea, „renovare” și „construcție” sunt cuvintele cele mai vehiculate printre cei rămași (citiți un fragment în care primul este vedetă), tehnologia abia bate la ușa oamenilor (memorabilă scena în care bunicii cumpără un computer pentru a mai domoli dorul fetiței de mamă), bucățica de țară în care jocul este unica salvare, singura modalitate de a îmblânzi realitatea. De altfel, fetița noastră, deși introvertită, este inventivă, sensibilă, creativă, cu o imaginație bogată. De exemplu, află de la Buna că Dumnezeu are grijă nu numai de fiecare om de pe pământ, ci și de fiecare vietate și plantă în parte, așa că își dă seama că jocul ei, acela de a sta pe acoperișul unui bloc cu zece etaje și a da porunci oamenilor (pe care, culmea, ei le îndeplineau!), este, de fapt, o joacă de-a Dumnezeu. Și speră ca bătrânul să nu se supere pe ea.
Viața ei interioară este plină: se gândește cât de bine ar fi să existe coșuri de fum care s-o avertizeze, înainte de a ajunge acasă, în ce dispoziție este Buna, de exemplu; sau este surprinsă când descoperă că, după ce ea pleacă dintr-un loc, oamenii respectivi nu iau o pauză, acțiunea continuă și fără a fi ea prezentă; începe să strângă monede găsite pe jos, pe sub șifoniere, prin tot felul de colțuri, sperând ca, într-o zi, curând, să poată călători cu banii respectivi până la mama, în Italia, ș.a.m.d. Lumea copilăriei este fantastică, redată atât de fain, cu atâta pricepere, cu un ochi aplecat la detalii, cu aventuri lângă nenea Miron sau cu Mamaia Floarea (un fel de Baubau feminin, decrepit, hain), cu urcușuri și coborâșuri, joacă, tristețe, bucurii, încât nu-ți rămâne decât să o savurezi pe îndelete, să intri cu totul în ea și să devii umbra Rădiței, pe care o vei urmări cu ochii minții și cu sufletul la gură.
Plângea pentru că i se părea nedrept ca unii să câștige atât de ușor banii și alții atât de greu pentru aceeași muncă. Plângea de mila părinților, a colegilor și a tuturor celor care se chinuiau cu un salariu de mizerie și care nu vor afla niciodată ce înseamnă să trăiești decent. Plângea pentru că nu i se părea corect ca unii să se nască în România și alții în Italia, Spania sau America. Simțea în plicul acela dovada unei nedreptăți a cărei adâncime nu o intuise niciodată, ca un hău din care ecoul nici unui strigăt nu se putea întoarce. Plângea pentru că nu se poate face nimic. (p. 45)
De cealaltă parte a baricadei, Letiția ne transmite în direct, fragmentar, din Italia. Învață limba, încearcă să se obișnuiască cu familia căreia îi gătește, spală, calcă – fac o paranteză pentru a o aminti pe Nona, bătrâna invalidă de care Letiția are grijă, cu precădere, o conștiință lucidă, critică asupra propriei naționalități, inteligentă, înțelegătoare cu situația româncei -, temătoare, furioasă pe condiția și statutul ei, pe destinul ei de româncă, frământată de griji în ceea ce privește familia lăsată în țară (soțul șomer care o abandonează pe Rădița la bunici și se mută înapoi la apartament, fata cea mare, Mălina, care se îndepărtează de sora ei, tatăl, Cosoi, care are nevoie, subit, de o renovare a casei, fetița cea mică, care nu comunică suficient de mult și de bine cu ea și o tot întreabă când vine acasă, etc., etc.). Deosebit de interesantă și perspectiva mamei, aceasta întregește, fără doar și poate, ansamblul.
Simfonia surdă a emigrării, a singurătății, a muncii departe de familie, este construită din zeci de unghiuri, are numeroase fațete – nu o avem numai pe Letiția, ci și pe soția domnului Miron, nenea Miluță, Laura, John și mulți alții, toți adăugând câte o piesă în marele puzzle. Comunitatea românilor din Italia este compusă cu răbdare, dezvăluită puțin câte puțin și este atât de autentică încât parcă-mi vine să spun că am atins-o, am văzut-o cu ochii mei, deși nu am călătorit niciodată în Italia, darămite în cercul românilor. Trebuie să existe o documentare strașnică în spate, deși zău că n-o simți ca pe o cercetare.
Admirabil este și umorul presărat printre toate aceste tragedii și metamorfoze. Nu credeam că, în asemenea situații (și încă nu am dezvăluit nici jumătate din tot ceea ce vei găsi în acest roman), poți râde atât de mult. Iar acesta, dragă cititorule, este meritul unui autor desăvârșit.
Îmi închei aici cele câteva comentarii, sperând că te-am convins că „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este literatură de primă mână, care trebuie să ajungă pe noptiera ta cât de curând. S-ar putea să te găsești și pe tine printre rânduri.
Bonus – o schimbare de registru, un fragment care, sper eu, te va provoca:
„Bătrânul Cosoi dă din cap și visează în continuare, dar eu nu mai pot vedea ce se întâmplă. Până aici îmi pot ghici posibilul viitor în visul lui, mai departe nu pot ști decât ce-și va aminti el. Dacă el spune da, visul lui devine premoniție, dacă spune nu, rămâne un simplu vis. Asta dacă nu e o nouă amăgire a diavolului cărunt și eu nu exist decât în visul bătrânului Cosoi. Sau dacă nu cumva bătrânul Cosoi e plăsmuit de dorința mea de a-mi găsi liniștea. Cu diavolul cărunt niciodată nu ești pregătit pentru ce urmează. (…) Nici puterea asupra oamenilor și nici oglinda lumii nu mi se mai par amuzante. Nimic nu mă mai surprinde, oamenii sunt atât de previzibili!” (pp. 327-28).
Comandă cartea online de la Cărturești
