
Cum ne putem explica și, mai ales, cum putem gusta o punere în scenă modernă a unei opere clasice? Cazul concret: Don Giovanni de Mozart în regia lui Andrei Șerban.
Părerile sunt împărțite, dar e imposibil să nu vedem cum balanța înclină (dramatic) de partea detractorilor. Desigur că motive de derută sunt, pornind de la acela că există un cod (al bunului simț?) care face ca operele intrate în canon să fie, așa-zicând, inviolabile. Așa cum este, am spune fără să clipim, și cazul lui Don Giovanni. Și totuși, afirmația e cât se poate de greșită. Da, există ceea ce am putea numi donjuanism, dar să fie oare acesta un mit imobil, fără nuanțe și repuneri în discuție? Bineînțeles că nu.
S-o luăm cu începutul. Anul de naștere al lui Don Juan este 1630, când Tirso de Molina (problema paternității textului e incertă, dar nu e locul aici pentru o atare discuție) scrie El burlador de Sevilla y convidado de piedra (Seducătorul din Sevilla și oaspetele de piatră). De aici înainte, figura lui Don Juan va fi reinterpretată de o suită impresionantă de scriitori, toate aceste rescrieri dând impresia că mitul seducătorului ar fi un soi de creație colectivă.
Don Juan migrează dintr-o epocă în alta, păstrând, uneori, doar dominanta de caracter. Numai câteva exemple: îl avem pe Molière, cu Don Juan sau ospățul de piatră, pe José Zorilla cu Don Juan Tenorio și José de Espronceda cu El estudiante de Salamanca (Studentul din Salamanca). Aceasta pentru a da numai câteva dintre „ipostazele” lui Don Juan, la care s-ar putea adăuga oricând cele ale lui Byron, Hoffman sau Antonio de Zamora (după care scrie Lorenzo da Ponte libretul pentru Don Giovanni).
La Tirso, dimensiunea morală e esențială. Să ne amintim laitmotivul pe care Don Juan îl repetă ori de câte ori i se atrage atenția că orice abatere va fi, în final, pedepsită. Acel „tan largo me lo fiáis” care înseamnă că momentul pedepsei este, încă, mult prea îndepărtat pentru ca Don Juan să se gândească la salvarea sufletului său.
La Molière (1665) apare pentru prima dată celebra lista în care sluga lui Don Juan contabilizează fiecare cucerire. La Zorilla (1844), de pildă, acest motiv crește. Personajul principal scrie lista pentru a câștiga un pariu, acela de a cuceri mai multe femei decât Don Luis. Așa stând lucrurile, ar trebui să ne mire că motivul crește încă o dată în viziunea lui Andrei Șerban? Cu siguranță că nu.
Catalion (Leporello în opera lui Mozart) este, în fond, personajul picaresc prin excelență, compromis moral prin simplul fapt de a-i consemna cronicărește cuceririle lui Don Juan. Totuși, el e absolvit de vină în finalul piesei. Dar, după cum arată Ioana Pârvulescu într-un excelent articol din România Literară, lista lui va face cariera și o vom regăsi și în spațiul literar românesc sub forma unei anecdote bine cunoscute. Este deja celebru episodul în care Ion Barbu îi povestește lui Crohmălniceanu despre o asemenea listă personală.
La Espronceda (1840), Don Felix de Montemar o seduce și abandonează pe doña Elvira, care moare din cauza acestei trădări. În final, văzând spectrul unei femei (frumoase) în mijlocul străzii, Don Félix o va urma pe aceasta până în cimitirul din Salamanca, iar când îi va da la o parte vălul alb, va vedea că are în față un schelet (cel al Doñei Elvira), iar el asistă la propria înmormântare.
În contrapartidă cu tot ce am văzut până acum, Don Juan-ul lui Zorilla este, din multe puncte de vedere, cel mai modern. Este singurul care reușește să se salveze. Și o face chiar prin iubire. Este, astfel, cea mai umană versiune a lui Don Juan. Desigur că și estetica romantică și-a spus cuvântul aici.
Între paranteze fie spus, să nu uităm că și literatura română dispune de o galerie vastă de recontextualizări ale mitului lui Don Juan. Să luăm, de pildă, cazul Don Juanilor din București, publicat fără semnătură în Independența între 1861 și 1862 și atribuit lui Pantazi Ghica. Vedem desprinderea mitului din spațiul său predilect (Sevilla) încă din titlu.
Revenind la versiunile lui Tirso, Molière și Zorilla, e limpede că metoda de seducție diferă de la un text la altul. Don Juan-ul lui Tirso (care se deghizează atunci când cucerește femei nobile sau le promite căsătoria atunci când cucerește doncellas modeste) este un altul decât cel al lui Molière, la care diferențele de rang sunt ceva mai stricte și seducția se realizează mai ales la nivel de limbaj. Aici, Don Juan dezvoltă o adevărată teorie a seducției: „Cedez în fața farmecelor unei femei, dar totuși sunt de părere că în dragoste cel mai bun lucru e schimbarea”. Important de spus aici este și că Molière scrie textul piesei ironizând în bună măsură atât personajul, cât și epoca în care trăiește.
La fel se întâmplă în cazul punerii în scenă făcute de Andrei Șerban. Fiind vorba de o aducere în prezent a lui Don Juan, nici nu s-ar fi putut altfel. Limbajul „îndrăgostitului” de la 1787 este cu totul altul decât cel de azi. De aceea, ceea ce textul proclamă, gestica actorului infirmă. E o metodă ingenioasă de a nu cădea în ridicol și este, cred eu, ceea ce îl aduce pe acest Don Giovanni alături de celelalte reprezentări pe care le-am descris (succint, e-adevărat) mai sus.
E deja limpede că fiecare epocă și fiecare spațiu în parte își construește un Don Juan personal. Același lucru îl face și Andrei Șerban în această controversată punere în scenă a operei lui Mozart.
Nu cred că orice operă se pretează unei asemenea recontextualizări, dar, în cazul de față, aducerea în contemporaneitate e cât se poate de nimerită. Don Giovanni e un construct cultural extrem de versatil și, cel puțin istoria literaturii, a arătat că background-ul unui mit de acest tip e flexibil. Așadar, tot flexibil ar trebui să fie și cel ce privește un astfel de spectacol.