Fiica lui Hokusai, de Katherine Govier este una dintre cărțile care desfac istoria oficială și o cercetează maniacal, din cît mai multe unghiuri, pentru a înțelege de ce anumite figuri au ajuns canonice, iar altele, deși ar fi avut aceleași merite, abia ocupă o margine sau nici măcar atît.

În cazul de față, personajul istoric căruia scriitoarea canadiana Katherine Govier încearcă să-i facă dreptate este pictorița Oei, fiica lui Hokusai, despre al cărei talent se spune că l-ar fi depășit chiar pe al tatălui, autorul celebrelor stampe prin care Occidentul începea să cunoscă și apoi să fie hipnotizat de lumea niponă. Cartea este scrisă din punctul de vedere al lui Oei, iar ca tonalitate, oscilează între atașament, respect și iubire necondiționată pentru tatăl ei, și revoltă în fața pornirilor lui narcisite și a lipsei de generozitate, artistică și emoțioanlă, care o rănea, de multe ori.

Oei era fiica preferată a lui Hokusai. L-a ajutat de mică în atelier, i-a fost complice în tot felul de încurcături, ținînd ascunse de familie inclusiv escapade amoroase ale pictorului, a învățat de la el meșteșugul picturii și a ajuns să aibă la rîndul ei ucenici. Parte din lucrările lui Hokusai au fost făcute și cu aportul ei, cum se întîmpla de foarte multe ori în ateliere, cînd ucenicii pictează porțiuni bune din tablourile maeștrilor. Astea sunt lucruri ceva mai cunoscute, cel puțin de cei care s-au interesat sau se interesează de opera lui Hokusai și inclusiv de viața lui personală. Este aproape imposibil să ajungi la opera și la viața lui Oei pe altă filieră.

Romanul stufos și ticsit de detalii pe care l-a scris Katherine Govier îi face lui Oei un portret dinamic, foarte credibil, problematizînd, cu bătaie mai lungă, statutul femeilor-artiste în Japonia, dar nu numai. Viața lui Oei e descrisă pe fundalul instabil al unei epoci de transformări majore în viața societății japoneze, în care forțele conservatoare, care voiau să mențină Japonia închisă, se înfruntă cu o insurgență tot mai greu de controlat. Cea mai mare parte din acțiunea romanului se desfășoară la Edo, dar cum Oei și tatăl ei își schimbă de nenumărate ori domiciliul (fie fugînd de datorii, fie de mîna lungă a cenzurii, cu care nu era de glumă), se perindă prin fața cititorului fel de fel de peisaje și de personaje.

Totul e documentat cu o acribie aproape maniacală. Un rol foarte mare în carte îl au curtezanele, cu statutul, ritualurile și limitările care le impuneau un anume stil de viață. Scenele din cotidianul lor, cu imagini din casele în care trăiau sau instantanee din plimbările și discuțiile lor ocupă pagini interesante, în special pentru cei pasionați de statutul acestei „lumi plutitoare“. Prezența lor în carte nu este una întîmplătoare, ci strict legată de faptul că Hokusai, ca și Oei, fiica lui, le-au pictat înfruntând cenzura care norma foarte strict tipul de imagini cu drept de circulație liberă în Japonia începutului de secol XIX.

Curtezană adormită. Hokusai

Curtezană adormită. Hokusai

Sursa

Pentru cei care își imaginează o lume a voluptății plină de strălucire, va fi probabil deconcertant un pasaj din a doua jumătate a romanului, o scenă în care apar curtezane epuizate, prăbușite, în pragul mizeriei, care nu au ce altceva să facă decît să găsească o machioză profesionistă, să salveze ce mai poate fi salvat din aparențe și să caute, în continuare, clienți. În orice caz, statutul lor, despre care Katherine Govier scrie după multă muncă de documentare, era unul la limita sclaviei, lipsit de autonomie și edulcorat, cumva, de o anumită strălucire a înfățișării, venită și din eforturile disperate ale fiecăreia de a-și atrage clienții.

În lumea pe care o reconstruiește, realist, scriitoarea canadiană, strălucirea e iluzurorie și ține mai mult de minciună, artificiu și convenție. Imaginile frumoase ies cu eforturi și cu sacrificii (nu era nimic neobișnuit ca familia lui Hokusai să sufere de foame, ca să dau doar un exemplu). Haloul celebrului pictor e umbrit de puseurile lui de megalomanie, egoism și brutalitate (nu numai fizică) căreia îi cade victimă în special soția, dar și Oei. Un pas greșit al uneia dintre frumoasele curtezane pe care le pictează artiștii o poate aduce în cea mai cruntă mizerie.

Ăsta e contextul în care Oei, așa cum o imaginează Katherine Govier, își jură că nu va adopta niciuna din posturile asocial-acceptabile pentru o femeie, chiar dacă prețul acestui refuz va fi stigmatizarea și singurătatea Își jură să nu se mărite, să nu facă copii și nici să nu gătească, ca o femeie supusă, cine unui soț care o plisctisește, cîtă vreme ce-și dorește mai mult și mai mult e  să picteze. În fragmentul de mai jos sînt prinse cîteva dintre „bucuriile“ rezervate femeilor, mamei ei inclusiv, și pe care Oei încearcă să le evite, oricît ar costa-o acest lucru:

„Mama nu văzuse niciodată cu ochii ei vreo cascadă sau vreun asfințit liniștit, ci doar auzise vorbindu-se despre ele. La fel ca oricare altul, și-ar fi dorit să vadă frumusețile țării noastre și să meargă pînă la capătul drumurilor naționale care se întretăiau chiar aici, în Nihonbashi. Știam că urăște viața de rob pe care o ducea și care se datora, după cum repeta adesea, copiiilor și, desigur, bărbatului ei. Așa că eu, după ce hotîrîsem să nu mă căsătoresc niciodată, mi-am pus în minte să nu am nici copii. “

Cartea are o componentă solidă care ține și de atmosferă, de reconstruirea fidelă a unui context istoric și cultural foarte aparte. Katherine Govier a făcut cercetări minuțioase pentru a putea să ducă la bun sfîrșit acest roman, care e, în definitiv, unul istoric, cu detaliu de epocă și informații scoase din arhive. Este o lucrare de ficțiune  masivă, cu o aglomerare de evenimente ce vizează viața personală a lui Oei și a lui Hokusai, dar și viața în Japonia, la acea dată, inclusiv relația cu străinii, în special cu olandezii interesați de posibilitățile pe care le-ar oferi o deschidere spre comerț a Japoniei.

Tensiunea nu rămâne la același nivel pe parcursul celor aproape 500 de pagini ale cărții, iar centrul de interes alunecă, de la personal, la un plan mai general: situația cenzurii cu care se luptau pictorii și care-l aruncase pe Utamaro în închisoare, modalitățile prin care o femeie se putea elibera dintr-o căsnicie brutalizantă, regimul circulației cărților pe piață, puterea shogunului etc.

Fiica lui Hokusai  e un roman de atmosferă temeinic construit, în mare parte tributar unei tradiții a realismului, cu o miză deloc ușoară, dar foarte provocatoare și importantă – recuperarea credibilă, inclusiv din punct de vedre al psihologiei, a unei istorii marginale. Biografia ficționalizată a lui Oei, o artistă nu doar plină de talent, ci și de curaj și instinct contestatar, pune în lumină, dincolo de fundalul istoric al cărții, dificultatea de a alege un drum al devianței și refuzul normelor.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Fiica lui Hokusai este tradusă de Irina Bojin și a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Se poate comanda de pe librăria Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.

 

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *