Vezi cum a fost și în ziua 2

Au 51 de ani, sunt scriitori britanici apreciaţi, sunt prieteni şi totuşi, sunt cât se poate de diferiţi, nu numai ca scriitură, ci şi ca atitudine, gestică, vorbire: Jonathan Coe dă impresia unui lord, rafinat şi moderat, cu un stil de a vorbi jovial şi, în acelaşi timp, acid, mai ales când vine vorba despre subiecte politice, iar Will Self (în prima sa tinereţe, comic de stand-up), efervescent şi speculând fiecare ocazie pentru a da un dublu înţeles vorbelor.

Spre amuzamentul audienţei, a adus o notă în plus de umor britanic, făcând ca prima seară a celei de-a cincea ediţii FILB să fie mult mai mult decât o simplă întâlnire cu doi scriitori, ci un adevărat show, în care s-a glumit, s-a râs, s-au spus amintiri, dar s-a şi vorbit serios despre literatură, politică şi chiar despre umor.

„Chimia” dintre cei doi scriitori a fost atât de firească, încât moderatoarea serii, Luiza Vasiliu, a avut o misiune extrem de uşoară, întrucât Coe şi Self se completau unul pe celălalt într-un dialog, comic şi spumos, care nu mai avea nevoie de alte medieri. Naturali şi direcţi, receptivi şi, în primul rând, amuzanţi şi dechişi  (poate insist prea mult pe acest aspect, dar mi se pare că este o trăsătură care modifică total ceea ce înţelegem noi prin întâlniri cu scriitorii, adesea scorţoase şi, de ce să nu punem punctul pe „i”, plictisitoare), Coe şi Self au oferit o seară cum rar vezi în cadrul evenimentelor de acest gen şi m-au făcut să uit, pentru mai bine de două ore, de orice: de job, de telefon, de Facebook, de răceală, până şi de răutăţile şi de mizeriile din lumea noastră literară. Iar modul lor de a vorbi deschis despre orice m-a făcut să mă întreb, încă o dată, când se va întâmpla şi la noi aşa ceva: să ai curajul să spui lucrurilor pe nume, fără să te intereseze de alte aranjamente, să nu fii plictisit şi blazat.

Seara a început în forţă – evident în forţă comică: întrebarea provocatoare a Luizei Vasiliu, legată de afirmaţia lui Philip Roth, cum că s-ar lăsa de scris, a adus răspunsuri pe măsură: dacă Jonathan Coe şi-a limitat nota ironică la afirmaţia „Well, he’s rather old” – aşa că nu e nimic în neregulă pentru un scriitor de aproape 80 de ani să îşi anunţe retragerea, el însuşi simţind că este tot mai greu să scrii pe măsură ce înaintezi în vârstă, Self nu s-a abţinut:

Tragedia este că mulţi scriitori mor înainte de a se lăsa de scris. Dacă o să fiu în pericol să mi se întâmple asta vreodată, omorâţi-mă.

„Scrisul este cea mai pură formă de comunicare” (Will Self)

Trecând la discuţia despre ce înseamnă scrisul pentru ei, Will Self a oferit o definiţie foarte emoţionantă: scrisul este cea mai pură formă de comunicare, dincolo de rasă, sex etc.

It has become my way of being, this is how I interpret life, it has become synonymous with living.

Pentru Coe, scrisul este condiţia fericirii: „Când nu scriu, sunt nefericit”.

Dacă Jonathan Coe a început să scrie de la 8 ani, deşi nu a crescut într-o familie cu înclinaţii literare, aşa că citea tot ce-i pica prin mână, consecinţa fiind că la 11 ani, a scris o pastişă a romanelor cu James Bond, Will Self a început să scrie târziu, la 26 de ani, spunând că, modelele lui fiind Kafka şi Dostoievski, s-a simţit mult timp copleşit de geniul acestora.

„Nu ai nevoie decât de un pix şi de o hârtie, iată frumuseţea scrisului” (Jonathan Coe)

În ceea ce priveşte rutina scrisului, Jonathan Coe a spus că nu îi e necesară neapărat o rutină, cât un spaţiu personal, unde se duce câteva ore pe zi – de dimineaţa până după-amiaza, deci cam ca la un job. „Nu ai nevoie decât de un pix şi de o hârtie, iată frumuseţea scrisului.”

Will Self a mărturisit că primele variante nu le scrie niciodată la calculator, pentru că întotdeauna există altceva  care îi poate distrage atenţia. Dai un click greşit, „and you see poping up a video with somebody fist-fucking cows”.

„Ce nu vă place la Marea Britanie?” a fost o întrebare pertinentă a Luizei Vasiliu, întrucât cei doi au scris adesea critic faţă de diverse aspecte ale societăţii britanice. Pentru Will Self ar fi obsesia pentru bani, partide politice care se transformă în alte partide politice, trecând fără ruşine de la o ideologie la alta – deci cam ca în România, lucru subliniat şi de Will Self –, discrepanţele tot mai mari dintre săraci şi bogaţi.

Printre picături, s-au strecurat şi critici la adresa societăţii britanice: de pildă, în discuţia despre umor, mai exact despre mentalitatea conform căreia un scriitor amuzant nu poate fi şi un autor mare (mentalitate care lui Jonathan Coe i se pare de-a dreptul ridicolă, căci „umorul este scurtătura către adevăr”), Will Self a spus că englezii cred numai într-o realitate imediată, iar establishmentul britanic îi cooptează mult prea uşor pe oameni.

FILB 2012 a debutat cum nu se poate mai bine şi a arătat că interesul pentru literatură este chiar foarte ridicat, sala de la MŢR fiind înţesată până la refuz. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc mai serios dacă nu cumva problema cea mai mare nu este aşa-zisa indiferenţă a publicului…

P.S.: Dacă vă interesează recomandările fiecăruia cu privire la opera celuilalt: Jonathan Coe a recomandat romanul Umbrella al lui Will Self, iar acesta a recomandat The Rain Before It Falls de Coe.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *