Uneori, când mă gândesc la poezie, îmi reverberează în minte ceva ce spunea poetul olandez Menno Wigman, și anume că poetry is not a form of charity./ But rather a disease that you share with a handful of hopeless idiots. Însă ce s-a întâmplat (și) la FILIT-ul de anul acesta tinde să dezamorseze versurile de aici, să relativizeze întrucâtva adevărul lor.
Ajuns la a V-a ediție, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere îi strânge laolaltă în Iași, timp de câteva zile, pe cei mai importanți scriitori, traducători și jurnaliști din România și din întreaga lume. Ceea ce individualizează acest festival și îi justifică anvergura este, fără îndoială, varietatea de evenimente incluse în program, întrucât, privit în structura și în geneza lui, FILIT-ul pare gândit ca un circuit cu beculețe conectate în serie, care luminează la aceeși intensitate. Ilustrativ în acest sens este faptul că, de la proiecții de film, concerte, întâlniri cu copii și liceeni la lecturi publice, discuții cu laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură, mese rotunde și dezbateri pe teme de actualitate, spectrul larg de evenimente a reușit să hașureze mai toate ariile de manifestare culturală. Și totuși, ca atunci când dai zoom in pe o imagine pentru a o vedea în detaliu, mi s-a părut important să văd de aproape ce s-a întâmplat în materie de poezie la FILIT.
E de apreciat faptul că acest gen literar, mai puțin prizat de marele public decât proza, nu a fost totuși redus cantitativ sau valoric, în sensul că pe toată durata festivalului au avut loc zilnic minimum două evenimente ale căror protagoniști să fie poeții. Acestea s-au ținut la Casa Dosoftei, devenită Casa Poeziei între 4 și 8 octombrie. La prima vedere, un astfel de loc nu poate încânta, fiind vorba de un muzeu al cărui erou este cărturarul ce a adus tiparul în Moldova, deci un spațiu populat cu obiecte vechi. Locul a părut să marcheze incongruența dintre ce se crede despre consumatorii de poezie, subestimați numeric, și cum stau lucrurile de fapt. Deși i-a fost alocat un spațiu mic și (aproape) neatrăgător, poezia a atras la Casa Dosoftei de fiecare dată undeva la cincizeci de oameni, care au stat pe scaune, pe jos, pe marginile de piatră ale ferestrelor, pe coridorul ce dădea în sala unde s-a citit.
Deși nu am reușit să ajung la toate lecturile, cele la care am fost m-au convins că încă există o apetență pentru scris și citit poezie, că o singură cameră poate deveni neîncăpătoare pentru iubitorii ei. Unul dintre lucrurile care mi-a păcut cel mai mult a fost componența publicului, acesta fiind alcătuit mai ales din oameni tineri, dar și din poeți deja consacrați, prieteni ai celor care citeau. Mi se pare un mare câștig pentru mecanismul de funcționare al literaturii faptul că poeții se citesc unii pe alții, că vin să se asculte la astfel de ocazii, în ciuda oricăror nepotriviri de preferințe, caracter sau dioptrii culturale.
fotografie preluată de pe pagina de facebook FILIT
Inspirată a fost și formula în care au citit invitații, pentru că duo-urile au mizat pe asocieri inedite, pe alăturarea unor poetici foarte diferite între ele care, în unele cazuri, au reușit să se potențeze reciproc. Astfel, perechile au fost, în ordine cronologică, Ștefan Ivas-Mugur Grosu, Tara Skurtu-Răzvan Țupa, Teodora Coman-Vlad Drăgoi, Claudiu Komartin-Ana Donțu, Dan Coman-Andrei Novac, Rita Chirian-Robert Șerban, Cosmin Perța-Linda Maria Baros, Emil Brumaru-Lavinia Bălulescu, Paul Vinicius-Ștefan Manasia și Vlad Moldovan-Mihail Vakulovski.
© Cătălin Mihai-Ștefan
Punctul culminant al serialului poetic a fost „Noaptea albă a poeziei”, un maraton de lecturi publice susținut la Casa FILIT de către invitații festivalului, cărora li s-au alăturat și câțiva dintre cei mai buni poeți ieșeni. Poate abia acesta a fost momentul în care orice om din public, oricât de nefamiliarizat cu felul în care se scrie acum, putea să constate cât de bogată în discursuri poetice e literatura și cât de clar individualizate artistic sunt multe dintre ele. Impresionant a fost și gestul profesorilor Mariana Jitari și Victor Ambroci, de la Liceul Teoretic „Spiru Haret” din Chișinău, care au venit împreună cu vreo 25 de elevi, făcând, cu tot cu statul la vamă, un drum de aproape 7 ore de la Chișinău la Iași pentru a fi prezenți la acest eveniment.
„Noaptea albă a poeziei”, prin cele 27 de voci care s-au făcut auzite, ar putea reprezenta întrucâtva o simptomatologie a poeziei contemporane, un insight valoros în craterele acestei „arte muribunde”, așa cum bine o spune Claudiu Komartin. Au fost momente când în sală erau peste 200 de persoane care au vibrat la ce se citea și care, prin reacțiile lor, au contribuit la frumusețea sincretică a nopții. Am stat destul de în spate, de unde să pot vedea, aproape voyeuristic, tot ce se întâmplă. Am văzut oameni zâmbind și râzând, stârniți de umorul din textele lui Vlad Drăgoi, Mugur Grosu sau Mihail Vakulovski, figuri electrizate de vocea hipnotică a lui Komartin, care te trăgea cu ea în spirala obsesiilor, a lucrurilor trăite la intensitatea maximă. Am văzut priviri schimbate pe furiș între cupluri în timpul poemelor de dragoste citite de Cosmin Perța, adolescente radiind când pe scenă au urcat Dan Coman sau Răzvan Țupa, capete lungite să o vadă pe Tara Skurtu, poeta americană care trăiește în România. Am văzut fețe acordându-se la amestecul de forță și fragilitate din poemele Ritei Chirian, ale Teodorei Coman și ale Marianei Codruț și magnetismul textelor lui Manasia reținând suflul sălii. Am văzut și m-am bucurat.
Moderatori au fost Radu Vancu și Cezar Paul-Bădescu, cei doi scriitori prezentând poeții într-o maneieră originală, alegând să-i introducă pe invitați printr-o comparație cu un actor, o paralelă ingenuă sau povestind o întâmplare memorabilă cu aceștia, făcând fiecare lectură un mini-eveniment în sine. Astfel, maratonul de la FILIT poate fi privit ca o bornă a festivalului, o întâlnire cu cei mai buni poeți din România, adevărate „pistoane” care pun în mișcare lucrurile în țara noastră pe spezele proprii, alimentând literatura contemporană și menținând-o vie din combustibilul inepuizabil al experiențelor și traumelor personale. Sunt convinsă că dacă FILIT-ul ar avea invitați internaționali și la evenimentele de poezie, așa cum se întâmplă la festivaluri precum cel de la Bistrița („Poezia e la Bistrița”) sau Sibiu („Poets in Transylvania”), ar putea fi cu adevărat un fel de documentar cultural, montat ireproșabil de niște organizatori care au înțeles rolul vital al unor astfel de evenimente în fiziologia unei țări.
