Bookaholic

Ca în bancul acela, ‘smee again. Dacă e vorba de Dracula, hop și eu; dacă nu e vorba de vampirul modern al secolului 21, dacă nu e încă un serial fantasy pentru publicul american cu apetență pentru supranaturalul și mithosul vampiresc răsinventat, voi fi acolo. Așteptând însă… ce? Filmul lui Coppola din ’92 (în materie de lungmetraje și ecranizare) și universul Southern Vampire Mysteries (în privința serialelor de profil) au ridicat ștacheta destul de sus. Ce nouă perspectivă mai poți găsi acestui subiect istovit (aparent însă de nesecat) al vampirului?

O poveste încă nespusă, Dracula Untold, prin care să încerci neîncercatul, să abordezi neabordatul: evitarea completă (sau în proporție de 99%) a cărții lui Bram Stoker și revenirea la adevărul istoric.

Vorba vine adevăr, mai degrabă aparența lui, că cine vrea să se uite la un documentar? Noi vrem vampiri medievali în Transilvania, vrem un erou romantic (în sensul clasic al cuvântului) și tragic, vrem dramă, vrem tramă, vrem hybris, hamartia și catharsis. Și le vrem acum! În noua poveste nespusă a lui Dracula!

Pe la jumătatea secolului 15 Transilvania [sic!] este condusă de voievodul Vlad, fiul Dragonului, tânăr, sexy și cutezător, plin de voie bună față de supușii săi, dar măcinat pe dinăuntru de traume turcești din copilăria ca ienicer. În fața lui (și a platoșei sale cu dragon embosat) tremură oștile inamice, asta însă nu îl împiedică să plătească turcilor, conștiincios, bir în arginți bătuți cu propria lui moacă și cu inscripția Wallachia [sic2!]. Alături de Vlad se fâlfâie în veșminte de domniță medievală consoarta blondă Mirena și fiul lor, Ingeras. Nu am omis diacriticele, nu se citește „îngeraș” în loc de Radu sau Mihnea, ci, cu sonoritate nordică, [ingheras].

Castelul lui Dracula e superb, etalon de construcție medievală fantasy, trecătoarea Tihuța se numește Borgo, pe ungurește, și arată ca și cum n-ar fi din România, ceea ce nici nu e, că s-a filmat numai în Irlanda de Nord, iar Mânăstirea Cozia, în vârf de pisc, de n-ajunge la ea nici zăganul, zici că e ruptă din Middle Earth.

Costumele curtenilor și [a-hem] transilvănenilor sunt un ghiveci de stiluri medievale europene, dar cine suntem noi să judecăm, că dacă ne uităm la costumele otomanilor, ni se par cât se poate de corecte, și nu-i ca și cum am ști pe de rost ce purta gheneralul turc de la curtea lui Mehmed la 1462.

Deși la capitolul acuratețe istorică producția nici nu-și propune și nici nu se străduiește, filmul stă bine în ceea ce privește definirea eroului tragic, acest Dracula legendar alienat, jucat convingător și cu patos gotic medieval de un aproape neobservat până acum Luke Evans, care se descurcă onorabil cu replicile slabe și cu efectele speciale… de efect și reușește să apară drept cea mai ilustrativă întruchipare a domnului Vlad de la Gary Oldman încoace. Apropo de efecte speciale, jos pălăria în fața ideii de a îl transforma pe Vlad nu într-un liliac prăpădid și amețit, ca în desene animate (roodical, I’m a wampire!), ci într-un iureș de milioane de lilieci (care atacă cei 100.000 de turci ca un nor de lăcuste, gata, ăsta a fost ultimul spoiler).

Am pus deci în balanță varza istorică, pe cea vizuală (care are însă și aspectele ei pozitive, n-aș fi crezut că Dracula poate arăta credibil cocoțat pe Giant’s Causeway), găselnița din intrigă (partea aia nespusă, de inspirație faustiană), prezența lui Charles Dance în rolul vampirului nenumit din umbră, jocul lui Evans, tonele de CGI, scenariul slab și happy end-ul deschis… și îmi dă cu plus.

Am încercat să îmi displacă, să îl depunctez la sânge pentru toate hibele, mari și mici, și tot trebuie să îi dau peste nota de trecere, mai ales că e un efort onorabil din partea unui regizor tânăr (Gary Shore), care nu a mai scos până acum decât un scurt metraj. I’m a sucker for vampires, cum ar zice francezul. Dar vampiri din ăia clasici, romantici, medievali, rătăciți între condiția umană și cea de monstru, încă neabsorbiți de puterea absolută și timizi în fața abisului nemuririi, ca un Adam inversat într-o grădină malefică. OK, Dracula Untold n-a fost chiar atât de profund, dar nu ne-a displăcut atât de tare pe cât ne temeam. Recomandăm, celor nu prea severi în așteptări.