Spuma zilelor era singura carte de-a lui Vian din biblioteca alor mei când eram copil și, inevitabil, tata mi-a vârât-o sub nas: “ia de-o citește, e o carte foarte frumoasă și tristă” (nu, nu tristă în felul ăla).

Mood Indigo a fost compusă de Duke Ellington în 1930, pentru o emisiune radiofonică, și s-a numit prima dată Dreamy Blues.

În 1930 Boris Vian avea 10 ani și încă nu învățase să cânte la trompetă. Spuma zilelor a venit 16 ani mai târziu, după ce doctorul îi interzisese trompeta, pe motive de sănătate – probleme cu inima (a lui Vian, nu a trompetei).

În aceeași perioadă a anilor ’30, bunicul lui Michel Gondry, inventatorul Constant Martin, făcea experimente în ceea ce avea să devină muzică electronică. 80 de ani mai încoace, nepot’su avea ocazia de a închipui un pianocktail dieselpunk după sufletul loufoque cu insuficiență valvulară al lui Boris Vian:

Fiecărei note, spuse Colin, fac să-i corespundă un alcool, un lichior sau o aromă. Pedala forte corespunde cu oul bătut şi cea surdă cu îngheţata. Pentru sifon e necesar un tril în registrul acut. Cantităţile sînt direct proporţionale cu durata: treizecidoimea e egală cu a şaisprezecea parte din-tr-o unitate, pătrimea cu o unitate, nota întreagă cu patru unităţi. […] Şi, în raport cu durata ariei, poţi să variezi după plac valoarea unităţii şi s-o reduci bunăoară la o sutime, spre a putea obţine o băutură sensibilă la toate armoniile, cu ajutorul unui reglaj lateral.

Totul e comandat prin contacte electrice şi releuri. […] Un singur lucru e supărător, spuse Colin, pedala forte pentru oul bătut Am fost nevoit să prevăd un sistem de interblocare special, deoarece cînd cînţi o bucată prea „hot”, cad în cocteil bucăţi de omletă şi abia-l mai înghiţi. O să-l modific. Pînă una-alta, cu atenţie, merge. Pentru smîntînă proaspătă – sol grav.”

Mood Indigo, așa cum s-a ținut titlul în versiunile internaționale, este ecranizarea din 2013 a romanului L’Écume des jours a lui Boris Vian, care a intrat pe mâinile capabile ale regizorului Michel Gondry (Eternal Sunshine, La science des rêves sau Tokyo! – prima parte). Este un film neașteptat de scurt pentru bagajul de fantezie pe care trebuie să-l transpună în imagine, dar prea lung pentru nerăbdătorii după acțiune: un pic peste două ore de comedie tragică suprarealistă și romanțioasă, în care fondul poveștii aproape că e mai puțin important decât forma ei.

Urmând destul de fidel (și încercând să comprime în aceste două ore cât mai mult din fantezia originală vianescă) cartea din 1947, filmul urmează povestea unui tânăr (Colin, jucat de Romain Duris), suficient de bogat cât să își permită să nu lucreze, care își petrece timpul inventând mofturi (pianocktailul, spre exemplu), ascultând muzică, delectându-se cu capodoperele culinare făcute de servitorul său Nicolas (jucat de Omar Sy) și citind, ca toată lumea cool, noile apariții ale autorului atât de popular Jean-Sol Partre.

La o petrecere e cucerit, în timpul unui dans de zbanghino (biglemoi) de o frumoasă domnișoară, și ea cu nume de disc de Ellington, Chloe (Audrey Tautou), cu care se căsătorește, dar care se molipsește fatal de o boală necruțătoare: îi crește un nufăr în plămân, lucru care se poate trata numai prin prezența florilor în jurul ei, un tratament costisitor care îl va ruina pe Colin și pe cei din jurul său.

Cum spuneam mai sus, desfășurarea poveștii este aproape mai puțin importantă, iar cititorul de Vian va fi mai interesat de examenul greu pe care îl dă Gondry la fantezie. Spuma zilelor este un roman în care soneriile merg pe perete, personajul principal își tunde pleoapele cu forfecuța de unghii (cresc repede), cina este prinsă la robinet (de unde ies țipari, care mușcă la pasta de dinți cu ananas), patinoarele au fărășari care curăță locul de cadavrele patinatorilor accidentați, șoriceii clefăie gumă de mestecat pentru pisici, apartamentele se micșorează după bunul plac, iar razele soarelui scot zgomote, pulverizîndu-se pe pardoseală, ca nişte ţîşnituri de hidrargir galben.

Iar lucrul cel mai fascinant este că exact asta se întâmplă și în film. Imaginația lui Gondry complementează miraculos fantezia lui Vian, iar stilul retro al culorii, decorului și tehnicii (acel stop motion grosolan și evident) au același farmec obsolet din Știința viselor.

M-am întrebat puțin, delectându-mă ca la o expoziție de instalații de artă contemporană cu drăciile închipuite de Vian și construite de Gondry, dacă acest filon retro-futurist nu ar fi fost mai bine speculat de maeștrii stilului, Caro și Jeunet. Cred însă că, deși Mood Indigo ar fi fost poate un film pe placul mai multor oameni, cu mai mult eye-candy, ar fi pierdut emoția discretă a acestei povești de dragoste în ritmuri lascive de zbanghino.

În concluzie, Bookaholic recomandă. Mood Indigo e un film după sufletul cărții. Dacă nu ați citit-o însă, sunt șanse mari să vă apară cam searbăd și afectat. Mai bine citiți mai întâi cartea – o găsiți la Editura Univers, seria de autor Boris Vian.

Ortografia citatelor – conform ediției 1996, traducere Sorin Mărculescu, editura Univers.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Un comentariu
  1. Ana Schiopu

    Buna, Cristina!

    Am o intrebare, filmul l-ai vazut in vreun cinematograf? Pentru ca il tot astept de un an sa apara, dar se lasa asteptat…Poate a sosit intre timp pe marile ecrane si l-am ratat eu?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *